Una-alta despre filme

De fiecare dată când merg la dezbateri cu titluri importante, pe subiecte care ard, mă entuziasmez. Pe moment, am acea speranță a naivului că, în decursul celor două-trei ore, se vor pune lucrurile cap la cap, se vor coagula idei și se va ajunge, cumva, la soluții pe care le așteptam de mult. Realitatea este, însă, alta. Cu cât e mai mare chestiunea, cu atât sunt mai mici șansele ca ea să se rezolve printr-o frumoasă discuție într-o frumoasă după-amiază. Prin urmare, de la cele două dezbateri din Les Films de Cannes a Bucarest – despre piratarea filmelor și critica de film, ambele la sala „Elvira Popescu” – am plecat, cum era de așteptat, cu multe întrebări și puține răspunsuri.

Dar să fim onești: nu prea poți să închei o dezbatere pe subiecte hot, cum e pirateria, decât dacă cel mult provoci întrebări, idei. E genul de întâlnire care contează ca provocare, nu ca soluționare și care, cred, ar fi trebuit să aibă mai mulți curioși în sală. Au fost, însă, doar câțiva. OK, mi-am zis, critica nu e un subiect de larg interes; e de înțeles că sala e mai mult goală. M-am mirat, în schimb, că suntem destul de puțini la discuția despre piraterie, ținând cont că „torrent” e un cuvânt drag tuturor românilor care vor filme pe gratis și care, pentru acest hatâr justificabil, beneficiază de cea mai mare viteză de download din Europa... În fine. Jumătatea plină a paharului este, nu-i așa, că dezbaterile au avut loc.

Pirateria și cinema-ul. Cum le împăcăm?
Invitați:
Jean Labadie, fondator „Le Pacte”, companie de distribuție film, vestită pentru „ochiul format” cu care vede calitatea în filmul de autor, pe care, prin urmare, îl susține
David Castorina, manager în cadrul MUSO, un fel de radar al site-urilor de piraterie, executând o scanare zilnică a peste patru miliarde de site-uri și oferind protecție celor peste o mie de clienți ai săi din zona cinema-ului și a muzicii

N-o să fac o dare de seamă a ceea ce au prezentat invitații, fiindcă, firește, orice prezentare e corectă și informativă. Despre piraterie am aflat aproape tot ce trebuia aflat, statistic vorbind, și, mai ales, am aflat că face rău, că nu e bine, că unde e moralitatea, că unde e vechiul ritual de mers la film, că e totuși mai OK să piratezi filme vechi, de artă, decât filme care acum apar în cinema, subminând astfel încasările casei de producție... Chestiuni legitime, până la urmă, dar incomplete.

Cât timp vorbim despre România, nu ne putem plânge de accesul la film. Plătim bilet la cinema – vedem filme; închiriem / cumpărăm DVD – vedem filme; plătim factura de abonament TV – vedem filme. Sunt opțiuni la care nici nu visam altădată. Ne putem plânge, în schimb, de accesul la diversitate, iar felul în care stau lucrurile acum, la noi, contrazice o mulțime de nevoi firești ale publicului. Unu la mână, sălile de film – dacă nu vorbim despre cele care există în reședințele de județ și, în caz fericit, în unele municipii – lipsesc cu tristețe. Iar puținele existente oferă în mare proporție producțiile blockbuster, așadar o „diversitate” deosebită la nivel de stil, tematică, limbaj filmic... Dacă nu luăm în calcul festivalurile, puține și ele, situate cam în aceleași locuri (București, Cluj, Timișoara, Sibiu, Alba Iulia, Sighișoara), nu putem vorbi despre accesul publicului la opțiune și diversitate, exemplificată mai ales prin producții de film non-american. Iar dacă ne referim la cei care locuiesc în orașe fără săli, practic discuția se încheie aici.

Doi la mână, cât privește filmul pe suport DVD, spectatorul român e liber să bată la ușile oricărei videoteci, în căutare de scurtmetraj românesc, de horror japonez sau thriller danez: va fi în zadar. Oamenii ăia de la ghișeu nu doar că n-au auzit niciodată de Peter Netzer sau Kim Ki-duk, dar nici n-au avut și nu știu să primească vreodată „ceva” de-al lor. Cât despre magazinele unde există filme pe raft, e cam aceeași situație. Poate mai optimistă ca ofertă de film românesc, dar cam aceeași. Iar în ce privește oferta TV, ar trebui să fii zilnic cu mâna pe telecomandă, ca să ai bafta de a nimeri un film decent, care să fie altceva decât sânge tot ecranu’... De regulă, trebuie să fii treaz după ora 23.00 sau să ai obligatoriu pachet HBO și Digi Film. Altfel, jale.

Correct me if I am wrong, dar toate astea converg spre o singură portiță: netul. Torrent-ul. Pe scurt, lăsând la o parte chestiunea moralității („furtul de film e furt propriu-zis, așadar să vă fie rușine!”), trebuie spus că nu e treaba utilizatorului să stopeze fenomenul. Nu apelul la etică oprește infracțiunea, ci aplicarea rapidă și eficientă tehnologic a legii. Dacă autoritățile de control și sancționare, care urmăresc infracțiuni online, nu sunt în stare să frâneze fenomenul, n-o să trezim noi să cumpărăm mere cu 5 lei, dacă pe taraba de lângă merele-s gratis... De aceea, ar fi niște măsuri care pot fi luate, într-un viitor utopic: 1) scăderea vitezei de download, spre nefericirea furnizorilor de rețea; 2) frânarea pirateriei, în primul rând prin stabilirea de buget suplimentar pentru protecția eficientă a filmelor; 3) distribuirea premierelor în mediul online, contra-cost, la cel puțin același preț pe care l-am fi plătit la cinema. Ar fi soluții de vis, ce-i drept, dar apropiate de realitate, adică de chestiuni precum „locuiesc într-un oraș fără cinema”, „n-am timp de mers la filme, pentru că ies de la job la 6, iar acasă am familie”, „nu găsesc filmul pe DVD”, „sunt student la film și am nevoie de filme din anii ’20” etc.

Da, ne place experiența de cinema; unora le convine ca eveniment social, altora ca percepție și acces la detalii care, pe laptop, sunt greu sesizabile. Rezultă de aici, în cel mai bun caz, o concluzie: văzutul de filme acasă, pe net, e mai mult compromis decât hatâr. Și ar trebui speculat ca atare.

Cum, de ce și pentru cine mai scriem despre filme?
Invitați:
Pascal Mérigeau, jurnalist și critic de cinema pentru „Point”, „Le Monde”, „Nouvel Observateur”
Ronald Chammah, regizor, producător și scenarist
Magali Montet, publicist, atașat de presă de film, specialist în comunicare

Dezbaterea despre critică a început printr-un briefing legat de ABC-ul actului critic, de deontologia criticului, ca poziționare față de film și public, și s-a vorbit despre influența cu plus și minus pe care online-ul o are asupra criticii. Sunt de acord cu ele. Eu, unul, am nevoie de aceste reconfirmări de repere. Dar există niște realități care ne pot pune pe gânduri și care nu și-au găsit răspuns în dezbatere. Mai degrabă întrebări: de ce se scrie tot mai puțin? Ce instanță hotărăște cine e critic, cine e cronicar și cine e blogger? Există vreo ierarhie unanim acceptată? Se poate trăi din critică? Etc.

Un prim aspect serios, legat de critică, e că dispare. Nu dintr-o dată, ca și când ai trage o cortină, ci lent, pe capete. Are loc o îndepărtare generală a cititorului de textul dens, de ceea ce-i solicită creierul în sens interpretativ-evaluativ, îndepărtare care îl obligă pe critic să-și recalculeze opțiunile. De fapt, opțiunea: online-ul. E un pas care duce, de multe ori, la accesibilizarea în exces a discursului, cu unicul scop „să prindă la lume”. Dar, făcută prost, din frustrare, accesibilizarea dă excese, frânări și periculoase comprimări de discurs, renunțări la argument și folosiri de fraze care „dau bine”. Exact cum ar fi dacă un profesor universitar ar fi obligat să predea la clasele I-IV.

Nu vreau să aduc norii de ploaie, dar nici realitatea nu e roz. Și mie mi-e dor de vremea când scriam pentru publicații pe hârtie și, în ziua când apăreau, le deschideam ca să simt parfumul de nou. A trecut, din păcate, era condeielor, a trecut confortul hârtiei. Trebuie să acceptăm dușul rece și să împăcăm accesibilizarea de frază cu păstrarea de argument. Suntem constrânși să spunem lucruri complicate în cuvinte simple, ceea ce imediat poate topi statutul de critic în acela de blogger – dacă platforma pe care scrie e blogul. Există, totuși, o diferență: criticul scrie exclusiv despre cinema și s-ar putea ca nu întotdeauna să aibă mult talent la scris. Bloggerul scrie despre orice, cu maximă „competență”, și are întotdeauna talent. Și, deci, vizitatori unici.

Dar, de departe, cel mai important lucru legat de critică este aspectul bănesc. Nu mă înțelegeți greșit: respectarea muncii, ca muncă. Eram în Slovenia, acum trei ani, la un seminar de critică teatrală. Venise rândul să mă prezint, să spun cine sunt, de unde vin, ca la clasa I. Și ce credeți... Am început să înșir toate lucrurile pe care le fac, pe lângă critica de film și teatru. Iată, deci, din ce îmi câștig eu pâinea: sunt instructor de schi pe timp de iarnă; am un centru de închirieri echipamente sportive; sunt jurnalist de călătorii; lucrez ca PR în turism; sunt fotograf; scriu pentru reviste de schi și turism și, din când în când, mai găsesc câte un leu pe stradă. Spunând toate astea, am avut bucuria să descopăr că toți cei care mă ascultau înțelegeau ce zic. Toți eram la fel. Toți o duceam „nu prea bine” și toți știam că, dacă ar fi să trăim din scris, am muri. Toți avem aceleași frustrări scriitoricești, aceleași blocaje, toți scriem din când în când pentru reviste groase, obligate să fie trimestriale și, mai ales, toți avem contribuții voluntare și promisiuni de plată până la „sfântu’ așteaptă”. Toți avem, deci, aceeași profesie-hobby pe care ne-am asumat-o, fără să știm, cu primul curs din studenție.

Oricât de mare e plăcerea de a analiza film, asta nu-ți aduce decât un doț de pâine pe masă. Ca PR și atașat de presă pentru promovarea filmului, e altă poveste; ca profesor universitar, firește că se schimbă socotelile; dar linia generală e „tre’ să fac și altceva...” Cert e că, dintre toate profesiile prin care criticul există, singura definitorie e critica. Și, culmea, e singura în care nu e disciplinat. Întârzie cu articolele, le scrie greu, amână să înceapă, recitește până la epuizare, perfecționează obsesiv fiecare gram de text. Dar, vă asigur, se întâmplă așa pentru că, fiind o profesie cam pe gratis, există rar presiuni din partea unui editor. Nu există decât presiuni etice. Tocmai de aceea, cu tristețe trebuie să punctez cel mai dureros aspect: vorbim de munca de critic, nu de profesia de critic.

***

Ca om care e sătul de discuții despre filme exclusiv la bere, salut ideea festivalului de a fi organizat discuții publice pe teme de cinema. E genul de întâlniri care ar trebui să aibă loc mai des, mai divers, mai animat.

Credite foto: Răzvan Radu; Ionuț Dobre