Două filme, două dușuri reci

De fiecare dată când mă aflu în București, în octombrie, fac un sport ciudat. Zi de zi, seară de seară, fac sărituri din teatru în film, adică alerg de la spectacolele unui festival de teatru (FNT), la proiecțiile unuia de cinema (Les Films de Cannes a Bucarest) și am, astfel, un soi de senzație a rupturii. A parașutării dintr-o lume în alta. Da, sunt de acord cu voi că cele două sunt arte „surori”, dar fiecare are atâtea mofturi și năravuri, încât e greu să le vezi stând la aceeași masă. Așa că, ieșind „de la un Afrim” și mergând la un film ultra-naturalist de Ken Loach, în aceeași zi, pot spune că a fost ca și când ai fi la volan și brusc se schimbă circulația de pe dreapta, pe stânga, în mers.

În cazul filmelor de mai jos, ieșirea de la teatru și intrarea în sala de proiecție a fost un șoc. M-a obligat la o resetare a tuturor convențiilor de receptare cu care eram obișnuit, în teatru, pentru a face față convențiilor de film. A fost o experiență bună, fiindcă cele două filme de mai jos – seci, lineare, realiste – au fost dușul rece de care aveam nevoie ca să ies din amestecul de registre estetice pe care doar teatrul îl poate produce.

Fire will come

Amador e un bărbat de vreo 50 de ani, care iese din pușcărie. A fost închis pentru acte de terorism, adică pentru incendierea unor păduri. De fapt, omul a dat foc unui întreg munte, chiar în zona în care locuia, iar acum se întoarce acasă, unde o revede pe mama sa și, treptat, pe consăteni. La prima vedere, pare o poveste bună, frumoasă, în care Amador are parte de un nou început, în sânul comunității ce l-a iertat. În realitate, însă, povestea e întunecoasă și greoaie. Consătenii îl văd cu ochi răi, îl ocolesc și, în cel mai bun caz, fac bancuri pe seama lui, ca să fie siguri că locul lui nu mai e aici, în sat. E o ură colectivă, mascată în saluturi civilizate, iar unicul om care îl acceptă, așa cum e, este mama. O bătrânică uscată, istovită, care asistă la ura satului într-un fel în care parcă ar vrea să o ducă în spate, în locul fiului pe care toți îl resping. Iar în clipa în care un nou foc izbucnește pe munte – prilej pentru sat să îl „crucifice”, definitiv, pe Amador, deși nu el poartă vina –, de fapt izbucnește însuși finalul unor vieți, care nu vor mai avea liniște nici în somn.

Fire will come pare a fi, în esență, o poveste despre mamă, mai mult decât despre fiu. În puținele secvențe în care ignoranța satului se manifestă, tacit, în raport cu Amador, obiectivul se fixeaxă pe fața bătrânei și rămâne, acolo, până când aceasta dispare din cadru. Ridurile ei, printre care abia mai deslușești o privire sau o expresie a gurii, spinarea ei îndoită, statura strâmbă și vorbele ei rare, pe care le poți număra pe degete, fac din personajul mamei o oglindă a durerii, care străbate acest film de la un capăt la altul. La fel de interiorizată e fiecare apariție a fiului: priviri în gol, începuturi de zâmbet, suspine pe care abia le intuiești, mers obosit, mai mult în zig-zag decât oblu – toate sunt forme evidente de închidere în sine, de comentariu tăcut despre viață. Și când te gândești că vorbim despre non-actori, în rolul mamei și al fiului, te trec fiori. Cam aceiași fiori care te trec când vezi Arborele de saboți, pentru care Ermanno Olmi găsise, în anii ’70, cei mai expresivi non-actori care puteau fi găsiți printre localnicii din Lombardia. Ei bine, la fel ca în capodopera lui Olmi, aici natura are un ritm mulat pe ritmul vieții. Ploaia de afară, pomii, focul, toate ale naturii corespund mișcărilor legănate ale oamenilor și fac, din relația om-ploaie, om-arbore și om-munte un adevărat eseu. În plus, tăcerii mamei i se alătură și necuvântătoarele: un câine și trei vaci, care par să înțeleagă tot ce se petrece și care închid cercul familiei. Scena în care vaca e înțepenită în noroi este, în acest sens, o metaforă bună.

Nu e un film pentru spectatorul plictisibil, la fel cum nu e pentru căutătorii de happy-end sau de un final pe cinste. Din contră, e un film pentru omul atent la detaliul uman. Un film pentru cei care deschid, din când în când, un album de artă sau o carte bună, care gustă filmele difuzate târziu, la ore fără audiențe, care știu să poarte o conversații cu miez. E filmul spectatorului care se bucură că, la început, povestea începe cu Nisi Dominus, de Vivaldi.

Producție: Franța – Spania – Luxembourg, 2019
Titlu original: O que arde
Regie: Oliver Laxe
Scenariu: Santiago Fillol; Oliver Laxe
Imagine: Mauro Herce
Distribuție (parțial): Benedicta Sánchez; Amador Arias
Durată: 1 oră 30 minute
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”, București

Sorry we missed you

Ca unii care, poate, avem șefi de treabă, colegi faini sau chiar propriul nostru business, în care lucrurile merg bine iar rata la bancă nu e chiar un stres, s-ar putea să ni se pară ciudată povestea din Sorry we missed you – un film în care avem surpriza să vedem o Anglie speriată, obosită, o Anglie a familiilor fără bani, fără liniște. O țară la capătul puterilor, total unappealing pentru oricine ar vrea să mai ajungă acolo, în speranța unei vieți mai bune. Cel puțin asta pare să ne transmită povestea din Sorry we missed you, cel mai nou film al lui Ken Loach – o poveste în corzi, în care un tată și o mamă muncesc până peste cap, zi de zi, pentru ca ratele și chiria să fie plătite la zi.

Pare o poveste domestică, chiar comună. Așa și este, dar într-un fel unic prin escaladarea coșmarescă de probleme care apasă pe situațiile tată-fiu, frate-soră, soț-soție. Mama, îngrijitoare la domiciliu, aleargă de la un pacient la altul cu autobuzul, fiindcă tocmai și-a vândut mașina pentru ca soțul să poată investi în noul job de curier. Soțul, un tip care nu s-a ferit niciodată de lucru, se încarcă cu prea multe curse, cu speranța că, de data asta, munca îi va scoate din datorii. Lucrurile, însă, se întâmplă fix invers. Fiul lor, un adolescent rebel care, se pare, n-a fost „atins” de părinți atunci când trebuia, îi sfidează pe aceștia, îi înjură, îi amenință, chiulește, fură, se bate. În fiecare zi e o altă belea, în afara belelelor firești, previzibile, astfel că tatăl cere tot mai multe învoiri de la serviciu, spre exasperarea șefului care nu arată nici cea mai mică formă de omenie.

Nu atât despre familie e acest caz despre rezistența umană, cât despre modul în care sclavia modernă, pe bani, sub semnătură, a ajuns să pară un mod de viață, azi. Sub protecția codului muncii, care presupune ore suplimentare pe care ți le asumi, dar și penalizări, în cazul nerespectării unor condiții, patronii au undă verde la abuz, prin șantaje emoționale care nu pot fi dovedite prin hârtii. Trăim vremuri în care o singură absență de la job – dacă jobul nu permite absențe – poate să semene, în relația cu șeful, cu o datorie la cămătari. Cu o povară imensă. Iar meritul esențial al filmului este de a fi construit, prin scenele de conflict și împăcare dintre părinți și copii, un fel de scut în jurul ideii de familie, împotriva acestei poveri. Oricât ar fi de greu, în relațiile de acasă, aici găsești, totuși, un refugiu, iar Ken Loach pune accentul exact când trebuie pe mediul casnic, făcându-l să pară mai degrabă universal, decât englezesc. Sorry we missed you, cu toate încleștările sale de thriller casnic, greu suportabil, care nu îl recomandă ca film pentru o întâlnire romantică de sâmbătă seara, este, totuși, un film pe care generația de acum ar fi bine să îl vadă.

Producție: Marea Britanie – Franța – Belgia, 2019
Regie: Ken Loach
Scenariu: Paul Laverty
Imagine: Robbie Ryan
Distribuție (parțial): Kris Hitchen; Debbie Honeywood
Durată: 1 oră 41 minute
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”, București

Cannes, adică București

10 sună bine. Sună rotund, sună a succes. 10 e nota aia mare, 10 e Hagi.
Să știți, însă, că 10 sună la fel de bine și pentru cinefili. Ediția de anul ăsta a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest va fi ediția cu numărul 10. O ediție-eveniment, de sărbătorire a acestui festival de care am început, noi cei ce iubim filmul, să avem nevoie tot mai mult.

Festivalul va începe peste câteva zile, mai exact în 18 octombrie 2019. Asta pică vineri. E o zi bună, pentru voi, să vă începeți weekend-ul cu momente de calitate, în compania unor filme care deja și-au testat calibrul la Cannes, acolo unde doar „spuma” producțiilor de autor își găsesc locul. Fiți pe pace, deci, Les Films de Cannes nu va fi un festival de lansări. Nu va fi un festival al debuturilor și probelor la public. Va fi, cum se spune azi, un showcase al celor mai importante titluri, pe care chiar puteți conta.

Să nu vă închipuiți că textul de față e vreun advertorial. Da, știu că sună a text de marketing, cu inserții de familiaritate convingătoare, dar nu e. Sunt cuvintele cu entuziasm ale unui om care a umblat ani de zile prin festivaluri și care și-a găsit liniștea de cinefil în două dintre ele. Unul este TIFF-ul clujean, celălalt, Les Films de Cannes a Bucarest. Iar liniștea asta se reflectă într-un singur aspect: în rata satisfacției din sala de film. Cu alte cuvinte, s-a întâmplat ca bucuria mea, de cinefil, să fie nemăsurat mai mare și mai des atinsă în aceste două festivaluri, decât în oricare altul. Sunt genul de festivaluri de care nu prea poți fi dezamăgit, chiar dacă 8 filme din 10 văzute sunt dezamăgitoare. Știi că cele 2 merită toată osteneala, știi că te răzbună, făcându-te să uiți cele 8 eșecuri.

Dar acum vorbim despre Cannes. Despre Cannes-ul nostru, Cannes-ul Bucureștiului. Despre Les Films de Cannes a Bucarest. Deși nu le am cu franceza, îmi place că e în franceză. Te face să crezi că ești, cumva, mai aproape de Cannes, mai pe acolo decât pe aici. Eu, cel puțin, mă rup total de gălăgia românească în momentul în care intru în sală și începe genericul ăla să curgă pe ecran, proiectând nume de actori de care nu am auzit și titluri de filme pe care nu le pot citi, pentru că nu sunt în engleză. Mă desprind completamente de moțiuni, de pesedeuri, de non-valori și gropi dintr-astea abisale, din care parcă nu mai scapi. E o chestie pe care doar arta, în stare neatinsă de vremuri, o poate face, iar programul de anul ăsta al festivalului mă face să cred că bucuria noastră, ca cinefili, va fi mare. Iată cinci motive simple:

- vom vedea 10 filme, premiate cu Palme d’Or din 1966 încoace: Un homme et une femme, regia Claude Lelouch, 1966; L’enfant, regia Jean-Pierre Dardenne și Luc Dardenne, 2005; Entre les murs, regia Laurent Cantet, 2008; Amour, 2012; La vie d’Adèle, regia Abdellatif Kechiche, 2013; Winter Sleep, regia Nuri Bilge Ceylan, 2014; Dheepan, regia Jacques Audiard, 2015; I, Daniel Blake, regia Ken Loach, 2016; The Square, regia Ruben Östlund, 2017; Shoplifters, regia Hirokazu Koreeda, 2018;

- vom vedea producțiile favorite ale publicului și juriului din acest an, de la Cannes: Parasite (Palme d’Or), Dolor y Gloria (Premiu pentru interpretare masculină, Antonio Banderas), Matthias et Maxime (Competiția oficială), Portrait de la jeune fille en feu (Premiul pentru scenariu) sau Little Joe (Premiul pentru interpretare feminină, Emily Beecham);

- festivalul va avea loc, pentru prima oară în România, în 10 alte orașe de la noi: Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Botoșani, Brașov, Arad, Suceava, Brăila, Slobozia;

- proiecția de deschidere va fi La Gomera, filmul cu care actorul român Vlad Ivanov a fost prezent la Cannes anul acesta, pentru a cincea oară în competiția oficială – un record pentru un actor din România;

- Vlad Ivanov, actor român care s-a remarcat puternic în cinema-ul european al ultimelor două decenii, poartă numele unei secțiuni speciale de festival: „Ivanov 50”.

Poftă mare!

Programul festivalului, pe www.filmedefestival.ro

3 faces

Când ne mirăm de ce occidentalii privesc cu ochi mari filmele venite din est – adică ale noastre, în special, izvorâte din această lume neocomunistă, ultra-coruptă, încă gri, exotică pentru ei dar banală pentru noi – ar trebui să ne dăm seama că la fel privim și noi filmele care vin, tot din est, înspre noi. Cum ar fi, de pildă, filme din Iran, Palestina, Pakistan. În cazul de față, avem un titlu iranian, produs pe ascuns de teama cenzurii, la fel ca și celelalte de până acum ale aceluiași regizor Jafar Panahi. Vorbim, până la urmă, despre o filmografie făcută „pe genunchi”, printre controale ideologico-polițienești, al căror efect este, în plan estetic, o producție care poate părea imperfectă, fără prea mult ritm, nedusă la capăt așa cum s-ar fi dorit. Dar care, în schimb, are sens și profunzime. Și, recent, un binemeritat premiu pentru scenariu la Cannes 2018.

Se numește 3 faces și decupează, din încurcata și ireparabila lume arabă, un caz la fel de încurcat și ireparabil. O celebră actriță a cinema-ului iranian primește, din senin, o filmare făcută cu mobilul, în care o tânără îi cere ajutorul pentru a scăpa de familia care o ține departe de studii. Filmulețul e tulburător, plin de lacrimi și de rugăminți disperate; ba mai mult, la finalul filmării, tânăra pare a se fi sinucis. Actrița e convinsă că filmarea e autentică și, având în vedere că îi este adresată personal, pornește la drum către satul fetei, nu înainte de a-l ruga pe un regizor să o însoțească și să o ajute în descifrarea mesajului din filmarea fetei.

Misiunea, însă, nu e banală. Nu e o călătorie de plăcere, în ținuturile rural-idilice ale Iranului, ci o incursiune greoaie într-un capăt de lume înecată în praf de stepă. Aici, drumurile – pe care nu încap două mașini – sunt la fel de înguste ca mintea oamenilor din acele locuri. Faptul că tânăra face studii la Teheran provoacă, în sat, furie și ură. Practic, e o lume în care cu mai mare drag se vorbește despre vite, decât despre oameni. De pildă, scena în care cel mai viril taur al satului zace, bolnav, în mijlocul drumului, blocând accesul rutier, e iconică pentru modul în care testiculele unui animal sunt mai de preț decât speranța de educație a unei fete. Sărăcia a adus înapoiere, înapoierea a adus ură, ura a adus excludere. Iată de ce – ca oriunde în lume unde cultura omului se agață de tradiții purtate prin viu grai –, realitățile și pragmatismul rămân în urma superstiției. Tradiția, la fel ca încrâncenarea împotriva celor care nu o respectă, este de neclintit.

S-a râs, la film, dar din păcate nu sunt motive de râs în 3 faces. Da, plutește un oarecare umor inocent asupra situațiilor în care localnicii văd, în cei doi oaspeți, niște figuri salvatoare, venite parcă din cer. Însă filmul este, mai degrabă, sec și reușește să facă un portret non-emoțional al unei lumi hiper-emoționale. Filmări insistente, făcute în planuri-secvență de durată, cu expunere directă a personajelor care trec prin cadru, dau poveștii un ritm de documentar. Se vorbește rar, iar atunci când dialogurile încep, par să nu se mai termine. De la liniște, se sare brusc la gălăgie; de la aparenta rațiune, se trece la furie și capete încinse. Verbozitatea arabului, specifică prin aceea că încearcă să spună totul, dintr-o dată, încercând prin asta să se facă auzit, este perfect ilustrată aici.

Dacă nu se numea 3 faces, probabil se numea Satul. Sau oricum altcumva. Dar nu ar mai fi avut consistență. 3 faces este, de fapt, expresia faptului că trei oameni – actrița, regizorul și fata, toți apărând în film cu numele reale – și-au asumat să joace o realitate interzisă, în Iran. Nu e, poate, cel mai cursiv film, sau cel mai bine închegat; uneori ai senzația, înșelătoare din punctul meu de vedere, că s-ar fi putut condensa totul într-un scurtmetraj. Dar ar însemna să nu ținem cont de funcția lirică pe care o au – întocmai ca în poeziile cinematografice ale lui Abbas Kiarostami – decorurile de stâncă și praf, de case dărăpănate și trunchiuri de copac pietrificate. Ar însemna să nu înțelegem relația între om și ținutul lui și să ignorăm, practic, frumusețea acestui film despre urâțenie.

Vă recomand călduros acest road-movie arid, amar, s-ar putea ca imagini din el să vă bântuie multă vreme după ce îl veți vedea.
Conform programării actuale, filmul nu mai rulează în festival. Cu toate acestea, e posibil ca duminică, 28 octombrie 2018, să ruleze de la ora 13.30, la Cinema "Elvira Popescu", când unul dintre filmele festivalului va rula la cererea publicului.

Iran, 2018, 100’
Regie: Jafar Panahi
Scenariu: Jafar Panahi
Distribuție (parțial): Behnaz Jafari; Marziyeh Rezaei; Jafar Panahi
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (București)

Dramă sub capac etanș: One Day

Până să apară Les Films de Cannes à Bucarest, în 2010, nu exista, în ce mă privește, un alt festival în afară de TIFF care să conteze. TIFF era, în esență, festivalul, adică cel mai bun motiv să plec de acasă în alt oraș, ca să văd filme. Din 2010, însă, TIFF a trecut pe planul doi și îmi asum opinia chiar dacă sunt convins până în măduva oaselor că TIFF e unic și inimitabil, ca atmosferă, ca structură, ca orice. Ceea ce n-are TIFF, dar are Les Films de Cannes, este, ca să zic așa, frecvența bucuriei în sala de film. Adică șansa ca din cinci filme văzute, cinci să îți placă, spre deosebire de TIFF, unde poți vedea opt, dintre care unul să conteze (și, totuși, să te consideri norocos). Cu toată sterilitatea sa de festival încă neimpus într-un oraș prea gălăgios, prea dezordonat, prea fără identitate compactă, cum e Bucureștiul față de inconfundabilul Cluj, Les Films de Cannes mă surprinde plăcut de fiecare dată, cu fiecare proiecție. Iată, mai jos, un exemplu. Nu e capodoperă, dar transmite da capo al fine tot ceea ce vrea să transmită. Iar asta e bine.

Filmul se numește One Day, e producție maghiară și a primit, la Cannes 2018, Premiul Criticii. Din păcate, însă, pentru cei care văd în cinema ocazia de a consuma povești rotunde, cu final cert, clar, frumos, happy-end dacă s-ar putea, One Day va fi o dezamăgire. Filmul nu oferă mai mult, ca poveste, decât ceea ce oricum găsiți în sinopsis. Iar sinopsis-ul e simplu, deschizând o poveste subțire: o femeie, mamă a trei copii, trăiește o viață nu prea interesantă. Ca orice femeie care își asumă rolul de stâlp al casei – fiindcă n-are încotro, soțul fiind mai mult absent – și care aleargă nebunește de la job la grădiniță și de la școală la plătitul facturilor, mama trăiește, de fapt, viața celor de care are grijă. Viața ei, fragmentată în treburi zilnice, e, cumva, în stand-by. E aproape de zero. E ascunsă printre propriile gânduri, pe care rar și le poate aduna între spălatul de vase și adormitul copiilor.

Ar fi o viață ușor de suportat – asumată oricum cu ani în urmă, atunci când a decis să întemeieze o familie – dacă n-ar avea bănuieli că soțul o înșeală. Și, mai ales, dacă n-ar fi un „zid” între ea și soț, construit de-a lungul vremii din prea multă rutină, generată de lipsă de dialog, generată de lipsă de timp, generată la rândul ei de prea multă alergătură. Acum, însă, bănuielile trebuie confruntate, iar lipsa de exercițiu în a vorbi unul cu celălalt frânează orice încercare de a rezolva ceva. În plus, presupusa amantă dă în continuare târcoale familiei, în ideea de a obține iertare.

Ar fi existat riscul ca o astfel de poveste să pice în melodramă și să se piardă în dialoguri aprinse de dragul dramatismului, în scandaluri gălăgioase și în emoții tari. One Day, însă, se construiește din tăceri și grimase. Din cadre fixe care insistă pe priviri, pe sprâncene care se încruntă insesizabil, pe un colț de gură care mimează un zâmbet, pe gesturi mici care mustesc de încordare. Nu se rostește mai nimic, dar frânturi de situație și frânturi de stări sugerează foarte exact „zona” în care se află personajul, provocând, totodată, spectatorul să intuiască și să gândească acea zonă. Montajul nu e deloc alert; de multe ori, planuri-secvență duc scena până la capăt, crescând în forță din cadențe de zgomote periferice (claxoane, tocuri pe stradă, rumoare) și din precipitări ale camerei de filmat. În plus, fragmente de muzică desprinse parcă din The Exorcist țin acțiunea într-un suspans aparent, care apropie de thriller această dramă de familie. O dramă interioară, consumată parcă sub un capac etanș, sub care e foarte ușor să îți pierzi mințile.

Meritul acestui film aparent comun – și confundabil, ca schiță de poveste, cu orice altă dramă de familie care vă vine în minte – este că transmite mult prin puțin, fiind perfect așezat pe linia unui „less is more” cinematografic. Prin sinteză radicală de acțiuni, prin mici sugestii de situație, prin construcția poveștii pe un singur personaj, în jurul căruia oscilează, umbrit, celelalte, filmul lui Zsófia Szilágyi se îndreaptă, din punct de vedere estetic, „spre un film sărac”. Rafinat, lent, bine ritmat, aparține acelui tip de tradiție a economiei de mijloace, din care fac parte, să spunem, naturaliștii români ai anilor 2000-2010 și frații Dardenne. Și e atât de aproape de viață, încât, în spiritul realismului cinematografic, chiar pare viață. Reușește, practic, să exprime exact epuizarea în care trăim mulți dintre noi sau spre care ne îndreptăm mulți dintre noi.
Filmul nu mai rulează în festival, conform programului. Cu toate acestea, e posibil ca Duminică, 28 octombrie, să ruleze de la ora 13.30, la Cinema „Elvira Popescu”, când unul dintre filmele festivalului va rula la cererea publicului.

Ungaria, 2018, 89’
Titlu original: Egy Nap
Regie: Zsófia Szilágyi
Scenariu: Zsófia Szilágyi
Distribuție (parțial): Zsófia Szamosi; Leo Füredi
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (București)