Deux rien

Să faci un spectacol de care să se bucure și ochii de copil – și mă refer aici la prunci de 5-6 ani, pe care i-a adus educatoarea de mânuță –, și ochii obosiți ai unui bunic de 81 de ani, care a făcut până la ușa teatrului de trei ori mai mult decât făcea în tinerețe, este, cred eu, lucru mare.

Știți, suntem obișnuiți să gândim teatrul pe clase de audiență, de la „ăsta e de copii, e cu păpuși” la „ăla e teatru-dans, n-o să-ți placă”. Sau, ca să ne fie simplu, punem acele etichete forțat-generalizante: de copii, de adulți, de râs, clasic, modern, cu vedete, fără vedete, din străinătate, teatru-dans, non-verbal, de bulevard, etc. Chiar și regizorii fac la fel: pe ăsta l-am făcut pentru studenți; pe ălalalt, pentru pensionari; pe ăsta, pentru public (dacă vede că e cu casa închisă); pe ăla, pentru elite (în cazul în care vede că sala e mai mult goală...). Ba chiar îmi aduc aminte o discuție între o regizoare tânără (una cu năsucul cam pe sus) și un amic de-al meu. „Măi, spectacolul meu e pentru rafinați, pentru culți... Ăia cu o facultate, două. Cam pentru ăștia e”. La care amicul meu adaugă: „Păi dacă am trei eu am voie să vin?

Revin. Spectacolul care a fost capabil să bucure și ochii de copil, și ochii de bunic, era și ultimul pe care urma să îl văd în Festivalul „Toma Caragiu” din Ploiești. Și s-a numit Deux rien. Adică „două nimicuri”. De fapt, exact asta a și fost: un spectacol care pornește din nimic (doi cerșetori pe o bancă) și care exploatează acel nimic (jocuri de obișnuire cu banca, cu partenerul de bancă, cu oamenii care îi văd stând pe bancă). Fără pretenții de estetică sau de dramaturgie, mai ales că e complet fără vorbe. Dar nimicul pe care cei doi construiesc poveste are ceva puternic, în detaliile lui. Cerșetorii par a face chestii, pe scenă, la voia întâmplării. Se joacă cu mâinile, cu degetele, cu hainele, cu sprâncenele, se uită urât, se uită frumos, aleargă, merg tiptil, etc. E o voie a întâmplării care vine de undeva dinăuntru, dintr-un fel de dorință de a cunoaște lumea în care se află și, apoi, de a o face cunoscută. Iar acest efort de cunoaștere se exprimă prin joc, care îi aduce pe cerșetori în tot felul de ipostaze, unele caraghioase și grotești, altele gingașe sau amare. Judecând după gesturi și priviri, cei doi au manifestările omului nerăbdător să se facă înțeles; au apucăturile omului nebăgat în seamă, care încearcă să-ți atragă privirea cu orice, ca să vezi, până la urmă, că are și el ceva de spus. Iar când ți-a atras atenția și e conștient că acel contact e stabilit, te duce în lumea lui. În bucla lui.

Tocmai acest „furt” de stare se întâmplă și aici, în Deux rien. Dacă, la început, cei doi se strâmbă, se aruncă pe jos și umblă prostește prin scenă, făcându-i pe copilașii din public să se împrăștie de râs, treptat personajele devin duioase, apoi grave, ca mai apoi să se cufunde în tragic, iar noi, adulții, să cădem pe gânduri privindu-le sfârșeala. Încontinuu are loc un salt de la un registru la altul – comic, liric, burlesc, oniric, tragic, melancolic – pe ideea că totul e fluid și imprevizibil în viață. Că în mijlocul celui mai frumos vis te poți trezi cu o lovitură în cap. Dacă ceva pare simplu, în povestea de viață a celor două personaje, e pentru că s-a întâmplat rapid și nu a existat timp destul pentru aprofundare; dacă ceva pare a fi grav sau tragic, e pentru că într-adevăr așa este. Sfârșitul vine mai repede decât bucuria, iar pierderea, mult mai sigur decât împlinirea.

În ciuda aparenței de spectacol „ușor”, cei doi actori francezi aduc multă virtuozitate pe scenă. Fie mimă și dans, cu poziții mecanice, geometric gândite, fie prestidigitație, cu creare de iluzii prin rapiditatea mișcărilor, spectacolul este foarte precis lucrat. E cursiv în toate detaliile, e sub control în toate momentele de coregrafie și mimă, iar muzica și eclerajul nu fac decât să susțină, armonios, acest discurs al imaginarului, al visului frumos înconjurat de coșmaruri. Nu știu, zău, dacă am mai văzut vreodată un spectacol atât de simplu, în care să fie în același timp circ, animație, bâlci și tragic. A fost un soi de bâlci profund, dovadă că toți ochii, prezenți în sală, au fost larg deschiși. Timp de o oră, toți au fost în spectacol, mai degrabă decât la spectacol.

Pentru prezența acestui moment de teatru, în festival, și pentru că Ploieștiul a fost fericit timp de o oră, staff-ul festivalului merită o strângere de mână.

Regie, scenografie, coregrafie, interpretare: Clement Belhache; Clarice Maydat
Producție: Compania Comme Si, Franța
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ștefănescu

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019

Moș Nichifor

Când vine vorba de teatru, Bucureștiul e așteptat, în provincie, cam cum e așteptată provincia în București. Nu pot să vă spun ce îmbulzeală e la FNT, în capitală, când ajung spectacole de la Piatra sau Cluj, la fel cum greu îmi e să vă descriu zâmbetele oamenilor din Zalău, Buzău sau Alba în secunda în care văd, pe afișe, că scrie „Odeon” sau „Nottara”. Cam așa a fost și aseară, la spectacolul Teatrului ACT, Moș Nichifor, jucat în Festivalul „Toma Caragiu” de la Ploiești. Cap de afiș: Marcel Iureș.

Desigur, n-a fost entuziasmul copilăros al unora de la Arad, să zicem, pentru că, până la urmă, dacă stai în Ploiești și vrei să vezi un spectacol la ACT, ești imediat acolo. Cu mașina faci două ore, în cel mai rău caz. Dar, comedie fiind, a existat la Moș Nichifor, din când în când, un soi de reacție în plus, pozitivă evident, a publicului, un fel de acordare suplimentară de credit, prin râs și supralicitare a momențelelor amuzante. Nu e rău deloc, atâta doar că umorul poveștii din Moș Nichifor nu e atât de spumos. Nu e chiar Gogol.

Moș Nichifor

De fapt, e Creangă. Și mai e și Dabija. E cuplul Creangă-Dabija, cel mai longeviv cuplu autor-regizor din ultimii 15 de ani de teatru, pentru care întoarcerea la povestea românească (și, în mod esențial, la povestea ca sursă de teatru) a fost ca o întoarcerea la un izvor de apă bună. Și zic asta ținând cont de ceea ce definește acele spectacole ale lui Dabija, construite din literatură românească veche: naivitatea poveștii, umor țărănesc, prospețime a personajelor, sclipiri ale dialogurilor, morală universală cu iz românesc, etc.

Dar, dacă în Absolut! sau OO! găsim adevărate rostogoliri de faze comice, pe graiuri și temperamente tipice satului din Oltenia și Moldova, în Moș Nichifor întâlnim o lume mai potolită, mai bătrânească. Mai serioasă în comicul ei. De altfel, Dabija nici nu cred că și-a propus să facă, aici, ceea ce îi reușise în Absolut!, deși eroul – Ivan – pare importat de acolo, dar cu altă vârstă și alte apucături. Unele mai domoale. Moș Nichifor, așa cum îl vedem pe scenă – cu vocea lui răgușită, cu umbletul lui apăsat, cu tusea, cu dresul vocii de parcă ar fi bunicu’, cu vorba într-o ureche, cu spatele gârbovit, de parcă n-ar mai fi în stare să ridice nici măcar un lemn –, e cel care dictează ritmul poveștii. Totul se întâmplă molcom, șters, cu pauze între o vorbă și alta, astfel încât păcatul erotic dintre el și tânăra soție evreică să pară firesc, omenesc. Acceptabil. La fel cum Nichifor face pe senilul, evreica e un soi de mironosiță veselă, iar în timp ce ambii se fac „că plouă”, povestea merge mai departe, așa cum își doresc ei.

Farmecul spectacolului, atât cât este el, vine din desele discuții cu subînțeles, din grimasele care spun cu totul altceva decât vorba. Iar Marcel Iureș și tânăra Ruxandra Maniu au înțeles bine acest lucru și îl duc până la capăt, cu zâmbete naive și ridicări din sprâncene care se pricep al naibii de bine să ascundă păcatul. Pe de altă parte, o anume energie a spectacolului vine din schimburile de replici, de regulă bazate pe contrastul între adevăr / înflorire. Tot ce e descriere, în povestirea lui Creangă, e adus aici în dialog, iar felul în care vorbește Nichifor e mai aproape de hiperbolă și basm, decât de realitate. Iureș, de altfel, apasă această „pedală” a umflării vorbelor, ducând repede și des în ironie, cu toate acele fețe lungi ale lui, fals grave. Însă toate astea dau un tempo prea lent, care face ca anumite momente să scadă în putere până la limita plictisului. Da, sunt de acord că cei doi sunt reprezentanții unei lumi rurale cu zâmbetul pe buze, deloc proastă, foarte abilă chiar, care renunță la a spune lucrurile pe față, în schimbul vorbăriei dezinteresate, hâtre. Dar mulți s-ar putea plânge că spectacolul e șters și pur ilustrativ. Ca un stop-cadru din lumea de altădată... și atât. Alții, în schimb, s-ar putea bucura tocmai pentru lucrul ăsta și ar vedea, în el, filosofie țărănească, așa cum era ea cândva. Eu, unul, am apreciat calmul actoricesc cu care Iureș și Ruxandra au construit un spectacol mai degrabă imaginar decât fizic. Exact ca în literatură, punându-ți mintea la contribuție.

Regie: Alexandru Dabija
Dramaturgie: Alexandru Dabija, după povestirea Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă
Costume: Manuela Pungan
Distribuție: Marcel Iureș; Ruxandra Maniu
Producție: Teatrul ACT, București
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 15 minute
Credite foto: Alex Iureș

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului ACT din București.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019

Ploiești, noiembrie, teatru. A doua zi

Ca unul care, în studenție, făcusem un fel de cult pentru Toma Caragiu – până într-acolo încât, la un moment dat, mergeam pe stradă bolborosind, ca nebunu’, replici din Actorul și sălbaticii – m-am bucurat când am primit invitație la Festivalul „Toma Caragiu”, care are loc în Ploiești, chiar acum. Amintirea anilor de facultate, în care Caratase era idolul meu, mi-a rămas în minte, așa că nu pot acum decât să tresar la ideea că intru în teatrul în care Toma a lucrat timp de 12 ani. Poate vă vine să râdeți, dar chiar așa e.

De fapt, dacă e să sap și mai adânc, pot spune că Toma era, pe vremuri, una dintre acele figuri intrate atât de puternic în conștiința națională, încât, în anii ’80 cel puțin, n-aveai cum să nu știi cine fusese, cum murise, cum arăta, ce vocea avea, etc. Până și eu știam una-alta, iar pe vremea aia n-aveam decât 5-6 ani. Așa că, da, Toma era un nume. Inclusiv pentru prunci. Iată de ce, acum, la festivalul care îi poartă numele, mă așteptam ca măcar ceva – un mic eveniment, o expoziție, un momențel, something! – să aibă loc, ca să îl facă cunoscut celor ce n-au auzit de el, iar celor ce au auzit, să le amintească. În sfârșit, poate am eu (iar) pitici pe creier. Sau, cum ar zice maestrul, „domnule, dumneata ori ești prost, ori ardelean...

Punto y coma

Știți, teatrul are voie să fie circ. La fel cum are voie să fie film. Sau dans. Sau mimă. Sau toate la un loc, sintetic, pe principiul fundamental, formulat de Meyerhold la început de secol XX, conform căruia, parafrazez, pe scenă trebuie să vezi lucruri care în nici o altă parte a realității nu pot fi văzute. Așa că, un mic sfat: dacă aveți ocazia să vedeți Punto y coma, spectacol etichetabil ca teatru-circ, vedeți-l. E doar teatru. Teatru în formă pură.

Spun „teatru-circ”, fiindcă cei doi actori din spectacol au roluri care pot fi mai apropiate de clovn, decât de un personaj clasic, de Molière, să zicem... Sunt două personaje, machiate strident, cadaveric chiar, într-un spațiu scenic ale cărui limite sunt date de niște cărți, pe care stau bile de ping-pong. Și cam atât. În rest, totul e joc de cunoaștere a acestui spațiu, de către aceste două personaje care, parcă, au fost trezite direct din sicriu. Au mișcări mai mult mecanice, decât firești, iar tot ceea ce fac este un fel de exploatare a obiectelor cu care intră în contact. Și, realizându-se contactul, le folosesc altfel de cum suntem noi obișnuiți să le vedem folosite. E o utilizare, putem spune, trăznită a spațiului, de unde și umorul spontan al acestor scene. E un fel de realitate „pe dos”, care seamănă bizar cu a noastră, atâta doar că, aici, lucrurile sunt mai simple, reduse la un nivel naiv de înțelegere a lumii. Nu se întâmplă mare lucru pe scenă, din punct de vedere narativ; dar nici nu trebuie, pentru că nu asta e intenția. Scopul vizibil al spectacolului este să ne bucurăm de ceea ce vedem și atingem, de primordialitatea emoțiilor, de relația esențială cu obiectele, cu propriul corp, cu celălalt sau cu cealaltă.

În loc de vorbe, sunt mormăituri. În loc de priviri și expresii, sunt grimase dure. În loc de gesturi umane, sunt mișcări robotice, brutale, care amestecă elementele de circ cu cele de dans. Totul, însă, este executat cu o virtuozitate pe care nu ai cum să n-o recunoști, care ridică mesajul acestui spectacol în mod voit naiv la nivel de universalitate simplă.

Regie: Ruben Rio
Scenografia: NIRU
Distribuție: Nicoletta Battaglia; Ruben Rio
Producție: Compania Teatrală „Cia el Cruce”, Spania
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 50 minute
Credite foto: Maria Ștefănescu

Carmen

Nu vă așteptați să fie spectacolul de operă, pe muzica lui Bizet, fiindcă nu e. În schimb, e un spectacol al culiselor, din jurul unui viitoare opere Carmen, cu tot tacâmul de pregătiri pe care le presupune un astfel de lucru scenic: casting, repetiții, discuții tehnice, etc. Dar, mai mult decât atât, pare să fie un fel de spectacol al relațiilor între partenerii de scenă, relații care trec limita teatrului și intră, subtil, în cea umană, de atracție. Într-un fel, energiile erotice, care subîntind povestea din Carmen, par să devină motorul poveștii din viața actorilor care vor performa în Carmen, așa că, aici, limita între artă și viață se subțiază, pas cu pas, până la identificarea actorului cu personajul.

În linii mari, superficiale chiar, cam asta pare să fie povestea de pe scenă, jucată de actorii teatrului din Târgoviște. A plăcut – nici n-avea cum să nu placă, fiind o succesiune de dansuri, cu pulsații de tango contemporan –, ba chiar a ridicat sala în picioare, la final. Eu, însă, pot să spun că am rămas în fotoliu. Am aplaudat, dar n-am ovaționat. Cumva, acea forță a dansurilor – căci spectacolul este o alcătuire de repetiții coregrafice, întrerupte din când în când de discuțiile regizor-actor – se pierde tocmai prin acea formulă de repetiție a spectacolului, prin formula de teatru-în-teatru. E dans, e tango, e armonie, după care zbang! Se întrerupe scena, se reia, se rejoacă. Nu e nimic amuzant aici, nici subtil, nici metaforic, cum bine i-ar ședea unui spectacol de dans clasic pe tema erosului. E o simplă spargere a ritmului scenic și, deci, o anulare inutilă a armoniei pe care o asigură dansul.

Neintegrarea, în discursul coregrafic, a fazelor de repetiție, netransformarea lor într-un element estetic, stilizat, codificat, și păstrarea lor la nivel realist, cu accente de amuzament actoricesc, face ca spectacolul să scadă. Să nu aibă foarte mult conținut. Semiotic vorbind, spectacolului îi place mai mult să comunice despre sine (apăsând „pedala” funcției metalingvistice) decât să comunice publicului (prin funcția poetică). De altfel, această constantă întrerupere a dansului, această lipsă a acumulării tensionale, la nivel corporal, îi scoate „din priză” pe actori, ale căror dansuri scurtcircuitate alunecă, uneori, în nesincronizări. Oricum coregrafia, construită aici, e mai mult nespecifică, în mare parte lipsită de virtuozitate, cu mizi zvâcniri de dans impulsiv, frenetic, dar cam atât. În plus, am avut în permanență senzația că discursul scenic se chinuie să fie în primul rând vizual, și abia apoi dramatic, adică emoțional. Pe scurt, pare făcut ca să impresioneze, ca și când s-ar fi pornit dinspre imagine înspre conținut, și nu invers, cum ar fi fost funcțional. Ce am apreciat, însă, au fost momentele de solo coregrafic, acordate fiecărui actor, în buna tradiție a unui spectacol de teatru-dans. Actorii și actrițele, chiar dacă tineri și de curând intrați în teatru, au avut, astfel, ocazia să se arate, să umple scena de mișcare cu trupul lor, să fie nu doar frumoși, irezistibil de frumoși, ci și energetici. Să fie, scenic.

Autor: Prosper Mérimée
Regie: Suren Shahverdyan
Scenografie: Mc Ranin
Coregrafie: Hugo Wolff
Distribuție: Bianca Pintea; Liviu Cheloiu; Andreea Tănase; Andrada Fuscaș; Iulia Verdeș; Radu Câmpean; Daniel Nuță; Florin Oros; Radu Ilicea
Producție: Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ștefănescu

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019

Ploiești, noiembrie, teatru. Prima zi

O zi caldă de noiembrie, într-un oraș în care n-ai mai pus piciorul până acum, e perfectă ca să faci cunoștință cu acel oraș. Cu clădirile, cu străzile, cu felul orașului de a fi prin oameni, prin mașini, prin vorbele pe care le auzi pe trotuar și în trafic. Pe scurt, vibe-ul orașului. Așa a fost ieri, când am ajuns în Ploiești, pentru Festivalul „Toma Caragiu”. Mai aveam câteva ore până la primul spectacol, și ce altceva aș fi avut mai bun de făcut decât să umblu prin oraș? Nimic, așa că pun o haină pe mine și ies.

Cum, însă, timpul de stat în Ploiești e scurt, n-am vreme de plimbări. Nici de muzee. Încerc varianta rapidă, pe un traseu-fulger pe care îl improvizez pe loc: un parc, un bulevard, un restaurant, o biserică, o piață alimentară, un Mac, niște ulițe mai dosite. Din toate câte ceva, pe repede-înainte.

N-o să vă fac o descriere dulceag-romanțată a plimbării mele. Dar pot să vă spun că, la amiază, Ploieștiul e un fel de Sibiu. Calm, verde, luminos, cu oameni care, incredibil, îți zâmbesc dacă îi privești în ochi, chestie care mi s-a mai întâmplat doar în Timișoara... După-masa, însă, Ploieștiul se preface într-un Bacău mai mare, la fel de gri, nespecific, nelalocul lui. Arhitectura boierească, splendidă, parcă se face nevăzută, lăsând în primplan blocurile în care oamenii se grăbesc să ajungă. E forfotă de back from work. Iar undeva în spatele meu, pe trotuar, aud niște adulți cum îl înjură porcos pe un copilaș de 8-9 ani, fiindcă i-a întrerupt din vorbit. Fază virală de Facebook, nu alta. Cât despre ambianța de seară, Ploieștiul devine un București mai mic. Dar e Bucureștiul ăla al străzilor de pe lângă centru, unde tre’ să ai grijă pe unde calci și pe ce străzi umbrite ajungi. Așa că, dacă e vreun vibe al Ploieștiului, la care să ai acces într-o zi, imaginați-vă un amestec de zâmbet și nervi.

Iertați-mi, vă rog, introducerea greoaie, fals-literară, dar a face cunoștință cu orașul în care are loc un festival e la fel de important cu a ști din ce livadă vine mărul pe care vrei să-l mănânci. Deocamdată, mărul e bun. Are gust. Are și ceva zbârcituri, dar asta înseamnă că e bio. Natural. Nu?

Ei bine, cu acest bagaj de stări amestecate am ajuns la primul moment al festivalului: o expoziție foto, chiar în foaierul teatrului, în care sunt cuprinse 26 de portrete semnate de regretatul Sorin Radu. Sunt portrete de actori, de personalități române și străine – de la Marcel Iureș și Maia Morgenstern, la Regele Mihai, Salvador Dali și Ronald Reagan. Sunt portrete simple, clare și ele denotă nu atât calitatea fotografiilor, cât calitatea umană a fotografului, care a fost primit cu la fel de multă deschidere în teatre, ca și în cele mai înalte medii diplomatice. Cât despre fotografia de teatru, Sorin Radu rămâne un reper pentru ceea ce înseamnă discreția.

De început

Prima „scânteie” a festivalului a fost, totuși, afară din teatru, cu un performance stradal pe texte de Caragiale și Mușatescu. Trei actori, fiecare cu câte un monolog, au construit, pe rând, o situație de conflict. Bineînțeles, nu a lipsit umorul, ivit din acel limbaj pseudo-savant, ultra-pedant, umflat din schițele lui Caragiale. Nu am de gând – nici nu e cazul, nici locul – să fac o cronică a performance-ului, însă pentru un moment comic (axat mai mult pe text decât pe costum sau recuzită) energia rostirii trebuie să fie mai potolită. La public trebuie să ajungă TOT ce iese pe gura actorului, și mă refer aici nu la faptul că nu s-ar fi auzit, ci la faptul că nu s-a râs pe cât ar fi trebuit să se râdă și nu s-a exploatat toată resursa de finețe (de cuvânt, de tăcere, de privire, de gest) care ar fi trebuit să se exploateze. E un foarte mic semnal de alarmă, pe care îl trag tinerilor actori de pretutindeni, nu neapărat celor trei care au deschis, cu succes de altfel, festivalul.

Autor: I.L. Caragiale; Tudor Mușatescu
Regie: Vlad Trifaș
Distribuție: Ștefan Pavel; Cătălin Ștefan Bucur; Mihaela Mardare
Producție: performance al Teatrului „Toma Caragiu”, Ploiești
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 2 ore 15 minute
Credite foto: Maria Ștefănescu

Salba dracului

Povestea vine din secolul XIX și îi aparține lui Alecsandri. De fapt, e chiar prima dintre scrierile lui dramatice, publicate în „Repertoriul dramatic” (1852), fiind în mod declarat o ilustrare brută a diferenței între cultura nouă, reprezentată aici de Iorgu, proaspăt întors acasă de la studii, și cea veche, anchilozată, tradiționalistă a Iașilor din acei ani. Ideilor liberale, progresiste ale acestui tânăr, care le-a asimilat fără să le priceapă și care ar face orice ca să „dea bine” printre cei de acasă, li se opune primitivismul oamenilor de acasă, ale căror realizări, în viață, sunt cazanul de țuică și hora. De aici, ciocniri între ce se vrea și ce se obține, între aparența ideologiei și realitatea banului, între cine „aș vrea să fiu” și cine „mi-e rușine să recunosc că sunt”. Așa că textul, deși vechi de două sute de ani, nu e inactual. Problemele de inadecvare de la o lume la alta sunt atemporale și se resimt cu atât mai tare, cu cât civilizația de baștină e mai înapoiată. Le-am simțit și eu, personal, în anii facultății, când mă credeam un mare deștept și, poate, le-ați simțit și voi, când vă întorceați în satul sau orășelul de acasă. De aceea, spectacolul are sens, azi, având în vedere că, la noi, chestiunea jocului de aparențe e resimțită mai mult decât la scară largă. Cu o populație majoritară la sat și cu un tineret pregătit pe fugă în universități, problemele de inadecvare sunt vii.

Salba dracului e un spectacol pe care, la Ploiești, l-am văzut pentru a doua oară, prima fiind la Odeonul din București, în octombrie. Dar și acum, ca și atunci, am avut aceeași senzație: de spectacol nelalocul lui. Ca vechi urmăritor al teatrului lui Dabija, de la Colonelul Pasăre (2001) încoace, am fost mirat să văd că plăcerea lui pentru grai, poveste românească și specific local a ajuns, de data asta, într-o zonă de... eroziune. Nu pot să zic că n-am râs, împreună cu ceilalți din public, dar asta s-a întâmplat rar – deși intenția spectacolului era, evident, să se întâmple des – în cele aproape două ore de spectacol, iar ceea ce nu era râs a ajuns să fie banal, sec, plat, gălăgios. Repet, chiar dacă pare greu de crezut, sunt fan Dabija. Și nu o zic ca pe o scuză. Dacă teatrul lui ar fi facebook, eu, unul, aș fi un follower veșnic încântat de orice nou titlu cu care vine. Așa am fost și așa voi fi, având tot timpul în minte repere ca Nasul, Creatorul de teatru, Absolut!, OO! sau Pyramus & Thisbe 4 You. Dar, aici, ceva nu a mers.

Din păcate, singurul „stâlp” al spectacolului, care ar fi trebuit să țină totul în echilibru – și anume specificul moldovenesc al situațiilor, construit din grai și tradiție – a fost insuficient. Insuficient și incapabil să asigure forța a două ore de spectacol. În loc să existe mai multă poveste, exprimată cu mai puțină scălâmbăială, cu mai puțină agitare a energiilor din scenă, a existat, în schimb, mai multă gălăgie. S-a râs, într-adevăr, dar la glumițe, la aparte-uri, la faze de umplutură, nu la ceea ce, într-un text comic, asigură umorul de valoare: situația. Au fost monotonii atât la nivel de urlet – până la durutul urechilor... –, cât și la nivel de rostiri soft, făcând spectacolul să fie mai mult strident, decât inteligent, și mai aproape de gălăgia lui Vasilache și Mărioara din iarmaroc, decât de Matei Millo. Mai mult decât atât, s-au jucat roluri care au semănat între ele nu ca figuri de personaj colectiv, ci ca soluții superficiale de „a ajunge la public”. Ceea ce, mie cel puțin, îmi amintește o veche hibă a actorilor români: e suficient să termini o facultate de teatru, să apari în spectacolul cutare, făcut de cutare, să ai energie pe scenă și să nu greșești replicile, ca să zici că ești bun. Nu sunt răutăcios, sunt de-a dreptul îngrijorat; păi dacă e vreun spectator nou-nouț, care nu a văzut teatru în viața lui, și nimerește direct la Salba dracului, se sperie și greu îl mai prinzi în templul Thaliei. În concluzie, spectacolul este în mare parte ratat. E ca și când ar fi fost făcut de actori, de ei înșiși și atât, fără cine știe ce coordonare. Iar dacă a fost coordonare, parcă i-a aparținut cuiva care s-a plictisit de teatru. Așa că nu, nu pot să îmi închipui că aici ar fi Alexandru Dabija. E ca și când BMW-ul tocmai a scos un fel de Logan, la care tremură plasticele pe bord.

Autor: Vasile Alecsandri
Regie: Alexandru Dabija
Scenografia: Alexandru Dabija
Distribuție (parțial): Lucia Pînzaru; Florin Toma; Petronela Buda
Producție: Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Galați
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 50 minute
Credite foto: Andrei Gîndac

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați.

Mihăiță. Reconstituirea unei vieți

Când joacă pe scenă unul ca George Mihăiță, provenit din vechea generație care s-a impus, în mentalul colectiv românesc, ca fiind „de aur” – alături de Cotescu, Caragiu, Patrichi, Dem Rădulescu, etc. –, e întotdeauna o bucurie pentru publicul larg. Iată de ce one-man-show-ul de aseară, jucat de Mihăiță pe scena de la „Imaginario” din Ploiești, a fost un succes cert. Pornind, ca idee, din cartea biografică a Doinei Papp – Mihăiță. Reconstituirea unei vieți –, spectacolul este, de fapt, o ilustrare a celor mai bune momente din viața profesională și personală a actorului. A fost un spectacol frumos, cuminte, decent, în limitele genului său; un spectacol care ar fi riscat să pară, la un moment dat, un laudatio de sine suspect, dacă n-ar fi fost contrapunctat, încontinuu, de autoironiile lui Mihăiță, care s-a simțit bine vorbind de propriile limite. Eu, unul, m-am simțit bine la spectacol, atât pentru că, personal, fie văzusem spectacolele și filmele de care vorbea Mihăiță, fie citisem despre ele în revistele de teatru. Și la fel cred că s-au simțit și restul. A fost bine, a fost încheierea bună a primei zile de festival.

One-man-show de George Mihăiță
Producție: Teatrul de Comedie, București
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 10 minute
Credite foto: Teatrul „Toma Caragiu”

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019