Una-alta despre HOP. Prima zi

Când spui că ești la Costinești și că te-ai dus cu treabă, să vezi teatru, că adică nu ești acolo pentru bălăceală și bere, nu te crede nimeni. Cel puțin nu cei din afara teatrului. Cei din teatru, însă, adică oamenii care trăiesc, mai bine sau mai prost, din teatru, s-ar putea să te creadă. Ei știu că septembrie, Costinești și treabă înseamnă, de fapt, HOP. Gala HOP. Cât despre bălăceală și bere, dacă există vreo lege nescrisă care spune că, odată invitat într-un festival de teatru, trebuie să fii trup și suflet, 100% în slujba Thaliei, declar că am încălcat-o nonșalant. M-am și bălăcit, am și băut. Cu gândul la teatru, firește.

Ca să nu credeți, cumva, că HOP e o sărbătoare hedonistă aculturală, ci culturală, vă invit să vedeți și să votați, live, zilnic, pe Internet (adică aici) interpretările celor 29 de actori aflați în concursul Galei HOP. O să vă placă. Și spun „hedoniste” pentru că însăși tema concursului din acest an e Ne-bun pentru această lume. O temă care derivă din Shakespeare și care îi încurcă pe concurenți într-unul din următoarele două sensuri: 1) adaptarea discursului scenic la fațetele nebuniei bune din opera shakespeariană sau 2) exprimarea statutului pe care actorul îl are, azi, în spațiul public – un statut dificil, incomod, descărcat într-o formă de nebunie sănătoasă, inadecvată nebuniei betegi a lumii.

Dacă v-am făcut capul calendar, ei bine să știți că, pe scenă, lucrurile sunt un pic mai simple. Mai clare. Și să mai știți că acest concurs de actorie – unicul din țară, ceea ce automat îl face, putem spune, cel mai bun, cel mai cel, etc. – e concursul în care s-au afirmat, din 1998 încoace, actori ca Pavel Bartoș, Anamaria Marinca, Mirela Oprișor, Dragoș Bucur, Ioana Calotă, Ionuț Caras, pe atunci foarte tineri. Da, HOP chiar contează pentru CV-ul rece (ăla de pe hârtie) și CV-ul cald (ăla intim, real, activ, din minte și din inimă) al actorilor care urcă pe scenă. O fi o experiență exclusiv de breaslă, cam „cu ușile închise, cu noi și ai noștri” dacă te uiți prin sală. Dar ea este, totodată, o experiență folositoare: unde altundeva decât aici se mai adună, în pantaloni scurți și cu pălărie de paie pe cap, actori, regizori și directori de teatru la un loc, unde o banală strângere de mână poate să ascundă, în cele mai fericite cazuri, ipoteza unui viitor contract?

N-o să scriu, mai jos, despre fiecare actor/actriță și despre fiecare moment teatral pe care l-a pregătit el/ea, pentru că nu ați reține nimic. Și chiar dacă ați reține, nu v-ar folosi. Momentele lor sunt exerciții, nu spectacole, au pur statut tehnic și n-o să le mai vedeți altundeva, în cazul în care nu le vedeți la HOP. În plus, nici ei, actorii, nu cred că ar vrea să fie ținuți minte pentru micul lor moment de la HOP, în care emoțiile de concurs și necesitatea respectării partenerului de scenă le produc cel puțin tulburări de somn. Cred că preferă să fie doar văzuți, doar auziți, așa cum sunt ei, actoricește, în câteva exerciții scenice. Voi scrie, deci, nu cronici, ci mici concluzii, cu liniuță, despre bunele și relele pe care le-am văzut în prima zi, în a doua și în a treia. Iar la finalul fiecărei concluzii... numele actorului vizat, cu toate că nu doar lui/ei îi sună acea concluzie.

Proba obligatorie (scenă în doi – étude):

- poate e pur și simplu ghinionul primului intrat, dar prima scenă în doi, din concurs, a fost sub apăsarea unui stres inevitabil. Dovadă că jocul a sfârșit frecvent în urlare progresivă, în exagerări, într-o prea forțată pierdere a cumpătului pentru ambele personaje (A. Radu; M. Olteanu);
- poți fi amuzant, spontan, casual, firesc, divers, poți construi credibil, dar dacă nu-ți deschizi gura ca să auzim ce ai de spus, noi cei care stăm în ultimul rând, pe locurile alea ieftine, forget it (Ș. Pavel);
- e drept că nu au avut timp să construiască mai mult decât un simplu dialog, cu minimă mișcare scenică, dar e păcat că scene de potențială intensitate au fost reduse la rostiri lipsite de ritm, de vlagă, cu mâinile blocate pe lângă corp de parcă ar fi legate, lăsând doar încheieturile să se miște ca umplutură (M. Panainte; Ș. Misăilă);
- finețea rostirii, grija pentru detaliile de relație (privirea partenerului, locul lui în scenă, gesturile lui) și intenția de a transmite un sens sunt – chiar și atunci când nu se aude ce vorbești pe scenă – caracteristicile unui actor atent (Ș. Misăilă);
- dialogul a avut conținut de fiecare dată când actorii au știut ce trebuie să joace, când au înțeles situația în esența ei, când au știut că trebuie să transmită un sens, nu să-l joace și atât; toate acestea i-au relaxat pe scenă, făcându-i urmăribili (L. Ionescu; A. Voicu);
- dacă nu reușești să faci, din personaj, un om, să-l expui pe scenă în tot firescul lui, chiar dacă replicile lui sunt versuri elisabetane, vei fi depășit de partenerul care le bifează pe toate astea (C. Juncu);
- am văzut atenție la contraste, la sensul replicii, relaxare scenică și inteligență emoțională. Și, acolo unde e inteligență, umor (T. Enache).

Secțiunea Individual:

- nu-mi place neapărat să inventez expresii, dar mă văd nevoit să inventez „patos constrângător” ca să descriu patosul excesiv, care încorsetează inteligența actorului și, automat, identitatea personajului (A. Petrică);
- apetitul pentru coregrafie, pentru dezlănțuire și libertate a mișcării, pentru cuprinderea scenei dintr-un set de două-trei răsuciri, este o trăsătură a actorului gata de orice (A. Petrică);
- nu e suficient să rostești clar, să joci răspicat, să înțepi scena cu gesturi precise și să fii, pe alocuri, chiar captivant, dacă jocul tău e o aglomerare de atitudini și motive, fără o structură înțeleasă în primul rând de către actor (A. Bengescu);
- faptul că tot mereu avem, ca spectatori, senzația că scena e gata acum, ba nu, acum, că tot timpul începe și reîncepe, e o dovadă a lipsei de structură în joc și a dezinteresului pentru receptare (A. Bengescu; C. Valea; A. Rotaru);
- nu întotdeauna vocile din off ajută, mai ales dacă durează; în condițiile în care există doar 10 minute de timp disponibil pentru probă, orice altă intervenție, care nu îi aparține în mod direct și vizibil actorului de pe scenă, strică și încurcă (C. Valea);
- e prea multă regie, goană după „viziune”, și prea puțin joc actoricesc; prea multă grijă pentru spectacol, ca reprezentare și prea puțină preocupare pentru comunicarea cu publicul, prin joc. E ca și când ai de hrănit niște oameni flămânzi cu o mâncare bună, pentru că ești bucătar bun, dar tu pierzi timpul (și încă timp prețios) cu aprinsul de lumânări pe masă (C. Valea);
- nu putem fi atenți la sensul textului, ca spectatori, câtă vreme nici actorii nu sunt (C. Valea; O. Secară);
- nu știu exact de unde mai vine, azi, tendința spre romantism, patos, gravitate și afectare crescândă, dar strică, plictisește și dezamăgește, mai ales când știi că dincolo de ea se află conținut și energie (O. Secară);
- soluțiile de dialog monologal, gesturile precise, nepatetice, firești și acea atitudine de conștientizare relaxată a fiecărui centimetru din trupul tău, ca actor, fac din jocul tău un succes (A. Rotaru; T. Enache; A. Voicu; L. Ionescu, I. Repciuc);
- poate sunt eu fan Afrim, dar pe unii dintre actori i-am văzut perfecți pentru spectacolele lui Radu Afrim, în care cel mai adesea vedem combinații de inocență, sadism, grotesc și lirism (I. Repciuc; A. Rotaru);
- păcat, totuși, de corzile vocale și de gustul excesiv pentru trăznăi scenice – pot coborî foarte ușor în prosteală (I. Repciuc).

Secțiunea Grup (spectacolul http://error500, regia Vlad Trifaș):

- atunci când nu e static și dezlânat, jocul e, din contră, mult prea agitat și nu convinge nici prin intensificări artificiale (numite, în popor, urlete), nici prin gestică ultra-energică (B. Florea; C. Pană; A. Radu);
- umorul e deștept și la el acasă când pui în aceeași cușcă cinci actori care văd, în teatru, un spațiu de joc de-a joaca (B. Florea; C. Pană; A. Radu; Lavinia Pele; Lucian Ionescu).

Cam atât, pentru azi. În speranța că nu am enervat, dând impresia că fac pe deșteptu’, vă invit mâine la o nouă rundă de concluzii, subiective evident.

Credite foto: Maria Ștefănescu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016