Refugiu în munți: schitul Țețu

Details

Category: Mănăstiri

Published on Thursday, 09 October 2014 09:38

Written by Florian-Rareș Tileagă

Hits: 11727

„N-ați nimerit prea bine. Îi post, acuma, iar rânduiala e altfel acuma față de restul timpului”, ne-a zis bătrânul părinte Sofronie, cu zâmbetul îngăduitor al omului care vrea, totuși, să te ajute. „Da’ ca să nu plecați supărați de la noi, hai că vă zic”. Și ne-a zis, oameni buni, ne-a zis ca un bunic, pe îndelete, tot ce voiam să știm despre schitul Țețu. Sau Țăț, cum îi zic oamenii locului.

Trebuia să fi știut, atunci când ne-am planificat să mergem la Țețu, că era post și că nu poți da buzna când te taie capul pentru chestiuni ultra-laice precum poze și interviuri. În fine, deja suntem acolo. Iar întâlnirea cu părintele, care e un soi de întâlnire între bunic și nepoți, are loc în șoaptă, la intrarea în biserică. Parcă fără să ne dăm seama, intrăm pe făgașul lui de gesturi și reacții; ne trezim asimilând acest limbaj monahal, limbaj de tăcere simplă, liniștitoare, non-suspectă și non-nedepresivă, de parcă dintotdeauna ne-am fi comportat așa. Ne aflăm în pronoas, lângă icoana Patimilor Domnului, îmbrăcată în argint, despre care părintele ne spune că-i tocmai de la Ierusalim. Intrăm apoi până la iconostas, de unde preotul își începe povestea, cu glas scăzut, în răcoarea parfumată cu mir a bisericuței. Doar zgomotele scurte ale aparatului meu foto îl întrerup, din când în când, pe călugăr. El, însă, surâde de fiecare dată, pentru că ce ne spune e mai important decât nimicurile noastre tehnice.

Istoria schitului Țețu

Aflăm de la părintele că trecutul nu prea îndepărtat al schitului ține de viața unui anume Ghenadie Manciu, călugăr din Țara Făgărașului. Sosise în aceste locuri în 1950, în căutarea unui loc de mănăstire. Cum urcușul era greoi, Ghenadie se odihni într-o poiană și visă că-i apare pe cal Mucenicul Gheorghe, care îl întrebă pe călugăr ce are de gând să facă acolo. Speriat, Ghenadie crezu că omul de pe cal e ofițer al Securității; dar Sfântul Gheorghe l-a liniștit, zicându-i cine e și poruncindu-i să construiască schitul chiar acolo, în poiană.

Cu brațele lui, singur pe deal, Ghenadie începu lucrul. Construi un locaș mic, din lemn (adică actualul paraclis), dar n-a apucat să se bucure prea mult de viața monahală. Între 1950 și 1960, Securitatea l-a împiedicat de câteva ori pe călugăr să slujească, până când a fost arestat, biserica rămânând pustie. Abia în 1990 schitul a prins din nou viață, odată cu îndemnul I.P.S Andrei, adresat părintelui Sofronie Boboia, de a îl reconstrui în același loc.

La fel ca și Ghenadie, Sofronie – cu care stăm noi de vorbă –, porni singur spre locul schitului, urmând ca în prima iarnă să doarmă într-o colibă lipită cu fân. Era tânăr atunci, în putere. Cu greu, fără multe mijloace, a construit două chilii, făcând slujbele în vechiul paraclis (cel ridicat de Ghenadie) până în anul 2000, când a început construirea actualei biserici de lemn, pictată de Liviu Dumbravă. Sfințirea ei a avut loc în 2003. Azi, obștea schitului cuprinde 20 de maici, dimpreună cu stareța, stavrofora Filofteia Bura. Hramul bisericii e „Nașterea Maicii Domnului”, iar al paraclisului e (datorită visului, firește) „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.

Binecuvântarea

Cam asta e mica istorie a schitului Țețu. După ce o încheie, călugărul ne cheamă la masă. Bineînțeles, de post. Ne servește chiar părintele, care aleargă apoi în chilie să caute ceva daruri pentru noi. „Cât timp mâncați, mă duc să văd ce găsesc pe acolo...” Noi, însă, suntem de-a dreptul învinși de atâta bucurie pentru oaspeți; nici nu îndrăznim să zicem „nu”. Și iată-l că se întoarce, într-un suflet, asudat pe la frunte, cu cărți într-o mână și sticluțe cu mir sfințit în alta. Ni le pune grăbit lângă farfurii, după care dă fuga la stareța schitului, despre care ne spune că e bolnavă, pe pat. Nici n-apucăm să zicem „că nu trebuie”, pentru că, la scurt timp, apare și maica Filofteia, în toiag. Ne zâmbește, ne binecuvintează, ne pupă ca pe nepoți.

Eu, unul, plec de la Țețu fără cuvinte. Ce să mai adaugi, ca citadin, la atâta liniște? Știu bine că nu există, pe lumea asta, rețete pentru pace, și totuși cei de la Țețu au fost, parcă, blândețea în sine. Aia care, azi, o mai găsim doar prin cărți. Vă recomand acest loc, care e atât de pustiu și neumblat, încât acolo solitudinea devine prezență, iar apropierea de Dumnezeu, certitudine. E spațiul într-adevăr rupt de lume, care-și confirmă izolarea prin atmosfera bătrânească, plină de tăceri, fără cozi și aglomerații de pelerini. Aici, puteți privi minute în șir curtea schitului, crezând că nu e nici țipenie de om, fără să observați, că, de fapt, într-un colț al curții, e un călugăr bătrân, care muncește de ore bune în grădină. Totul, aici, respiră tihnă și nemișcare. Totul, aici, este realitate privilegiată. Bine ați venit la Țețu, fie că-i de post, fie că-i de dulce.

Acces la schitul Țețu

Din șoseaua Transalpina, după ce ieși din Șugag și ajungi la barajul Tău, faci dreapta înainte de podul de lângă restaurant. Urmează 7 km de drum forestier până la indicatorul schitului, de unde continui pe jos, prin pădure, pe versantul din dreapta. Există o potecă amenajată, cu balustradă de lemn, până la schit.

Obiectiv turistic: schitul Țețu
Localizare: Munții Șureanu, pe raza comunei Șugag (județul Alba)
Coordonate: alt. 560 m, 45º41'35'' lat. N; 23º33'08'' long. E
Acces: cu mașina; pe jos
Facilități: parcare; cazare; campare
Surse de informație pentru acest articol: schitul Țețu
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă