Mirosul din cutia cu diafilme

În dulapul din stânga, jos, unde nu mai am decât niște casete cu Ace of Base, e o cutie roșie, veche. Capacul abia mai stă pe ea, iar cutia, de pe care eticheta s-a dezlipit de mult, e tocită la colțuri de zici că a căzut pe scări. Așa arată, azi, cutia mea cu diafilme. Tocmai am redeschis-o, după mulți ani, iar în clipa în care i-am ridicat capacul, s-a întâmplat ceva ce doar cu cutiile din copilărie se poate întâmpla: mirosul de carton din anii ’80 a ieșit imediat de sub capac, ca un duh, ca o vietate care nu mai avea mult și se sufoca acolo. Așa că mi s-a făcut milă, am scos proiectorul afară, am ales un diafilm și am stins becul, urmând un ritual pe care mâinile mele nu l-au uitat de 20 de ani.

Amintiri, ritualuri, nume

Și, odată cu ritualul de montare a diafilmului, mi-am amintit niște lucruri, care, în capul meu de adult, păreau uitate pe veci. Mi-am amintit că aparatul meu e defect și că tre’ să învârt diafilmul cu degetul, după fiecare diapozitiv, fiindcă niciodată n-am avut rotiță dintr-aia de învârtit imaginile. Apoi mi-am amintit că sora mea, cu care vedeam diafilmele, avea o vorbă de fiecare dată când venea rândul meu să montez diascopul: „fă-ți treaba”; mi-am mai amintit și că becul dinăuntru arde tare și că chestia aia ovală din spatele becului seamănă cu o lingură și că arde și ea; mi-am mai adus aminte, apoi, că diafilmul se pune cu capul în jos și că lupa care proiectează pe perete face imaginea clară doar în mijloc, nu și pe margini. Mi-am amintit cum mă apropiam de perete ca să văd imaginile mai bine și, mai ales, mi-am amintit cu ce ochi de copil le priveam și cum judecam personajele strict după nume: Zamfira mi se părea că are multe fermoare; Cosânzeana, că e o bleagă despletită; Muma Pădurii, o bunică mai grasă; Prîslea, unul care crapă la încheieturi, Neghiniță, unul cu multe unghii, iar Făt-Frumos, unul despre care nu știam niciodată dacă e băiat sau fată.

Munții din diafilme

Într-un cuvânt, eram „bun” la basme. Tocmai de-aceea, diafilmul pe care o să-l montez azi, după mai bine de 20 de ani în care a stat în cutie, nu e cu scufițe și iezișori. E cu Munții Carpați. Am vreo patru astfel de diafilme și l-am ales pe cel care e mai puțin rupt și în care scrisul de sub imagini încă se vede. Un diafilm cu Făgărașii, „subtitrat” într-o dulce limbă românească. Nu știu dacă ați avut și voi așa ceva – dacă ați avut, nici nu mă îndoiesc că acum vă năpădesc nostalgiile –, dar eu, unul, primisem de la un văr diafilmele cu Carpați. Și, deși toate sunt alb-negru, vă jur că sunt cele mai colorate imagini pe care creierul meu le-a înregistrat în anii ’80 și pe baza cărora, de multe ori, îmi imaginam că arată Raiul de care vorbea popa la biserică: munți, flori, oițe, oameni care râd, oameni în bocanci, oameni cu ruscac în spate și ciocolată în mână. Un imens paradis alb-negru, subtitrat.

Diafilmul cu Făgărașii e din 1956, l-am primit prin ’88, l-am lipit cu scotch prin ’91 și l-am revăzut, iată, în 2015. Nici prin cap nu le-a trecut pictorilor, redactorilor și fotografilor „Studioului Cinematografic Animafilm” că, după 60 de ani, un amărât de diafilm de-al lor va răzbate prin desișul fantastic de gadget-uri contemporane și va fascina omul anului 2015, la un nivel de naivitate sacră pe care puhoiul marketingăresc de tablete, leptoape, aifoane și telefoane smart nu va putea niciodată să-l atingă. Repunerea în funcțiune a unui astfel de aparat, pe de o parte, cu toate ritualurile implicite și, pe de altă parte, repronunțarea unor cuvinte a căror sonoritate s-a pierdut de mult în urechile noastre – diafilm, diascop, diapozitive, Ispirescu, Gopo, Animafilm – sunt, vă asigur, două modalități de spovedanie laică, perfect legitimă. E un mod de a vă întoarce într-un sine uitat, vechi, copilăros, neatins de stres, gălăgie, datorii, paralizii sociale și check-in-uri frustrate pe FB. Dacă vreți să știți cum erați acum câteva decenii – și vă rog nu folosiți clișee nostalgiste și nici filtrul obligatoriu pozitiv prin care omul își privește trecutul –, luați un diafilm în mână. Și, dacă vă țin ochii, încercați să citiți frazele microscopice de sub diapozitive.


Urechile îți țiuie de singurătate. Curând, te copleșește măreția peisajului alpin, cu o succesiune infinită de creste și piscuri”, am reușit eu să citesc, cu greu, sub una dintre imaginile cu vârful Negoiu, în care crestele, albite de ninsori, într-adevăr par infinite. Diafilmul rulează pe perete și, pe măsură ce am tot mai multă răbdare cu el, îl descopăr în toată profunzimea simplității lui. Fotografiile, deși alb-negru, au compoziții puternice, au sens, au adâncime. Textul – mostră de jurnalism descriptiv, neforțat, ademenitor, romanțat, poporanist și, uneori, propagandistic –, e scris astfel încât să încarce pozitiv imaginea, la fel cum imaginea e aleasă astfel încât să ridice cuvântul. E o împăcare de text și foto, o matură înțelegere a limitelor de bun simț în ceea ce înseamnă romanțarea textului și a fotografiei, maturitate care, dacă ar fi fost perpetuată în jurnalismul românesc, ne-ar fi scutit, acum, măcar de un sfert din gunoiul jurnalistic pe care îl înghițim zilnic pe online, TV, radio, presă scrisă. E o atât de mare distanță, în noi înșine, între neștiința noastră sănătoasă de atunci și știința noastră frustrantă de acum, încât eu, unul, aș închide ochii un pic. Și n-aș mai intra azi pe Facebook.

Mâine știu ce fac: vreau să mă joc încă o dată de-a anii ’80. Dar, de data asta, le iau cu mine pe nepoțelele mele (5 și 11 ani), care, slavă Domnului, încă n-au dependențe de înaltă tehnologie cu iz șmecheresc, gen tabletă și iPhone. După ce se vor da cu bicicleta prin curte, după ce vom dansa pe învârtitele lui Bocșa, cred că o să le pun un diafilm spălăcit, zgâriat, cu Frumoasa din pădurea adormită. Un diafilm Full HD în inimile noastre.