2015. Top momente

E pentru a doua oară când accept provocarea LiterNet de a scrie ceva despre cele mai importante momente din anul care s-a încheiat. Prima oară fusese în 2014 și, la fel ca și acum, mă vedeam în postura onorantă de a mi se cere părerea și de a spune ceva personal despre ceva universal. Anul ăsta, însă, voi spune ceva personal despre ceva personal, petrecut în 2015, deși n-am fost niciodată fanul postărilor despre ce am mâncat ieri și despre ce a făcut mâța mea azi. Nici când era mess-ul, și nici acum, pe Facebook. Din contră, dacă am ceva de zis, o zic ca și când ne-ar privi pe toți. Dar acum fac o excepție. Vă spun ceva care mă privește pe mine. Și care, dacă cumva vă sună a intimitate comună, înseamnă că are un minim conținut universal.

1. Ciocanul și cuiele (iulie-octombrie 2015). Unii dintre voi mă știu ca instructor de schi. Alții, ca critic de film, ca fotograf sau ca jurnalist de călătorii. Eu, însă, vă jur că în 2015 mi-am luat diploma de „holoangăr”, la mine acasă. Începând cu iulie, până prin octombrie, mi-am petrecut după-mesele cu ciocanul în mână și cu creionul pe ureche, cot la cot cu părinții mei, renovându-mi casa veche, strâmbă, scârțâită, bătrânească și bâtrânicioasă. Spart ziduri, lărgit camere, construit bolți, tencuit, dat cu lavabilă, pus parchet, vopsit, recondiționat mobilă veche, pus tablouri. Totul, pe stil vechi, ușor aristocratic, cu evidente costuri mari, dar cu un aspect care mă bântuia paranoic de mulți ani și pe care abia acum, la 31 de ani, am reușit să-l bifez. Poate pentru voi nu înseamnă mare lucru, dar pentru mine, care am gândit și lucrat totul împreună cu ai mei, de la a la z, ca într-o poveste din cărțile de colorat, casa mea înseamnă mult. Nu vă pot descrie emoția pe care o am de fiecare dată când intru în casă; e ca un mic muzeu și uneori îmi vine să-mi tai bilet la intrare, de drag și respect. Pur și simplu parcă intru într-un loc în care voiam dintotdeauna să intru. E, probabil, o casă banală în ochii multora; în ochii mei, însă, e cea mai faină, începând cu 2015. Și e motivul pentru care aproape toți cei care i-au călcat pragul mi-au zis că acum mai tre’ să fac un singur lucru: să mă-nsor.

2. Meciurile de tenis (iulie-octombrie 2015). Iar seara, după ce terminam de lucru pe șantier, făceam două lucruri. Unu la mână, mă duceam la tenis, pe nocturnă, unde cu o rachetă veche și un chef nebun de a da lung de linie îmi descărcam energiile acumulate ziua. Să urli, să râzi și să înjuri din toată inima pe terenul de tenis, în aerul de seară, vara, cu țânțari în jurul capului, e o mare bucurie. Doi la mână, întors acasă de la tenis, îmi puneam de mâncare, un pahar de vin, dădeam drumul la laptop și mă uitam în neștire pe YouTube la filmulețe cu meciuri vechi de tenis. Nu știu, sincer, ce legătură poate fi între ciocane, cuie, tenis, mâncare, vin și meciuri antice cu Boris Becker. Dar știu că dau bine împreună și că somnul de după e odihnitor.

3. Zâmbetul și semnul de întrebare (17 noiembrie). În dimineața de 17 noiembrie, am intrat pe Facebook. Mi-am luat inima în dinți și, ignorând toate regulile care spun că abordarea online a unei fete e cel mai cu două tăișuri lucruri pe care le poți face într-o viață, i-am trimis unei fete un mic smiley. Urmat, din partea ei, de un semn de întrebare. Urmat, din partea mea, de o replică modestă, dar onestă. Urmată, din partea ei, de un zâmbet. Urmat, din partea amândurora, de zile în șir de dialoguri, care, în momentul în care vă scriu aceste rânduri, au culminat cu o poveste bună și liniștitoare și matură și decentă de dragoste. O poveste care vindecă trecuturi, iartă greșeli, șterge frustrări, umple goluri, aduce tihnă și bifează visuri. Dacă vă sună a telenovelă toată chestia asta, este pentru că vă uitați la telenovele. Eu, însă, de la căldura unei teracote, într-o căbănuță la margine de pădure, cu iubita mea de mână, vă spun că se poate.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, ianuarie 2016