Am plecat din țara voastră

Am plecat din țara voastră. Vă scriu de pe alt continent, dintr-o țară atât de îndepărtată, încât atunci când e dimineață la mine, aici, la voi e seară. Și invers. Mi-am strâns boarfele, mi-am pupat familia, iubita, jobul, microbuzul de navetă și am tulit-o. Nu vă zic unde. Dar de plecat, am plecat.

Iar acum, privind de la atâta distanță, văd lucrurile un pic altfel.

Văd că țara voastră e una în care, dacă filmezi ceva cu o cameră video VHS, în iunie 1990, riști să faci exact același film în noiembrie 2014. Dar cu tableta.

Văd o țară făloasă pentru că e unită, și arogantă pentru că e nedezbinată timp de un secol de la Unire, dar a cărei hartă arată, acum, exact ca înaintea Unirii.

Văd mii de români în apartamente, în case, curți, dormitoare, sufragerii, veceuri, bucătării, îi văd cum vorbesc cu soțiile lor și cum înjură printre dinți că le merge rău. Că țara, că sistemul, că astrele... Dar, nu știu de ce, odată la cinci ani, aceiași români își pierd buletinele. Parcă înțeleși între ei, fix în aceeași zi, odată la cinci ani, 10 milioane de oameni nu-și mai găsesc prin casă buletinul. Iar asta, nu-i așa, îi împiedică să facă multe lucruri pentru care buletinul e esențial...

Văd o familie mare (cu 18 milioane de membri) care vrea să-și ridice o casă. Fiecare dintre membri are dreptul să pună o cărămidă, doar una, ca să aibă o contribuție la ceea ce va fi casa lor. Din păcate, însă, mulți nu știu zidărie; nu înțeleg ce înseamnă o casă bună, o casă dreaptă. Dar de pus cărămida, o pun, că au dreptul. Așa că o pun strâmb, prost, după cum li se dictează. Pe de altă parte, ceilalți – care știu zidărie și care sunt cam 10 milioane de toți – sunt leneși, sătui să zidească. Da, casa va cădea.

Văd o țară în care nimeni nu crede pe nimeni. Dacă unul zice că-l doare în fund, nu va fi dus la proctolog; i se va reproșa că-i ignorant. Iar dacă se lovește la cot, având o durere acolo și sângerând cât pentru cinci coate, i se va șopti, răutăcios, că nu-i pasă de lume. Dacă unuia i-e foame în cel mai digestiv mod posibil, nu va fi crezut. I se va spune că altcineva l-a convins că i-e foame. Că orașul / șefii / neșefii / partidul / partidele l-au pus să-i chiorăie mațele. Mama nu-l mai crede pe copil, râul nu mai curge la vale, „te iubesc” e „te urăsc” iar cele mai grave decizii privind viața voastră se iau împotriva a ceea ce voi credeți că este viața voastră. Toți ceilalți știu mai bine decât voi ce aveți în cap și, ca să vă convingă de asta, vor sta cu un bocanc de jandarm pe gâtul vostru, fix pe trotuarul pe care odinioară mergeați spre facultă, ascultând playlist-ul preferat în căști.

Văd o țară pătrată, ca ringul de box, în care în sfârșit energiile se polarizează între pugiliști și, mai ales, între galerii. Meci de finală, centură grea.

Am plecat, să știți, din țara în care sunteți voi. Și la fel ca mine au făcut mulți. Da, picioarele îmi sunt încă printre voi, la fel și mâinile. În continuare merg la lucru, în continuare îmi compostez biletul în troleul din Mănăștur, fundul în continuare îmi stă pe canapele din holuri de policlinici, iar spatele se va rezema confortabil și în viitor în fotoliile de la teatru. Și în continuare voi ieși în stradă, folosind picioarele și mâinile care au rămas la voi. Dar capul meu e cu mine în altă țară. Mă aflu, împreună cu mulți români, undeva unde toate aceste boli nu mai există. Mintea mea, împreună cu inima mea, s-au mutat în țara iluziei justificate, argumentate, constructive, unde străinii din jur vorbesc cu subiect și predicat și unde mi se pune pansament pe cot, atunci când mă doare.