Știți, când spui „film”, spui intrigă, spui spectaculos, spui poveste cap-coadă, final puternic, efecte speciale, sunet excepțional, vedete, coloană sonoră pe care îți vine s-o cauți pe net și s-o pui pe urmă în playlist-ul tău. Cu mici aproximări, când vine vorba de cinema, cam aici sunt așteptările populației de pe întreg globul pământesc.
Cristi Puiu, prin cel mai recent film al său, le contrazice pe toate. Tocmai de aceea, aș vrea să fiți conștienți de la bun început că ceea ce vă așteaptă în sală, după ce se sting luminile, n-are legătură cu obișnuințele cinefilice de larg consum. Așa cum un tablou cubist pare un nonsens în raport cu Caravaggio, sau în modul în care cadențele solo la pian din concertele lui Rachmaninoff par dizarmonii pentru urechile cuiva care ascultă doar Julio Iglesias, MMXX va fi o bătaie de cap pentru cineva care vede doar Netflix. Ba mai mult, crezând că, dacă ați mai văzut câte ceva din noul cinema românesc – adică orice semnat de Puiu, Porumboiu, Mungiu, Jude, Crișan, Muntean, Sitaru –, veți ști cum va fi MMXX (în traducere „2020”, pentru că așa se numește filmul), s-ar putea să aveți dreptate doar pe jumătate. Nu încerc prin acest discurs să vă sperii, să descurajez cumpărarea de bilete, Doamne ferește, dar e bine să știți în ce ape se scaldă MMXX și, dacă ați ajuns în sală, care sunt butoanele pe care trebuie să le apăsați, în voi înșivă, ca să îl savurați cât de cât. Sau măcar să stați până la capăt.
Patru episoade într-un film. Patru episoade, intitulate referențial, separate între ele ca poveste, dar legate prin câte un personaj care a fost în episodul anterior și continuă în celălalt, însă cu altă importanţă și altă implicare. Pe scurt, asta e fundația pe care stă MMXX. Structura. Așezarea „în teren”. În plus, ceea ce le este comun celor patru episoade și ține totul la un loc, ca temă, pare a fi un fel de nevoie umană de descărcare prin vorbit. Țineți minte acest lucru și luați-l exact așa cum sună. Să nu uităm, anul acestor povești e 2020, care cred că prin simpla lui rostire e destul să ne amintească de cea mai ciudată și pe dos perioadă trăită de fiecare dintre noi. Anul pandemiei. Anul celebru al măștii. Anul magnific al spălatului cu spirt. Anul izolării. Al fricilor. Al paranoiei. Al încarcerării în casă. Al depresiilor pe bandă. Al divorțurilor. Al sinuciderilor. Al nervilor întinși. Al certurilor din cea mai mică chichiță.
Iată, deci, filmul lui Cristi Puiu, în cuvinte simple. Ce diferă, însă, de la un episod la altul, e felul în care această încărcătură de gânduri iese pe gura personajelor, conturându-le caracterial. În primul episod, de exemplu, avem o ședință la psiholog, filmată complet într-un plan-secvență calm, lent. Pacienta – care, dacă mă întrebați pe mine, e un unicat marca Puiu și va rămâne în tipologia cinema-ului actual, începând cu acest MMXX – e o femeie instabilă, fixistă, repezită, defensivă, care prin răspunsurile sale impulsiv-obsesive dă dovadă de o prostie de proporții galactice, stârnind hohote de râs în sală. Orice o întreabă psihologul Oana (o tânără sexy, dezinhibată, dar împrăștiată), pacienta îi răspunde pe dos și agresiv. Agresivitatea continuă cu al doilea episod, dar la un nivel de agitație care pune sângele în mișcare și aruncă în joc nervi și suspans. Oana apare și aici, dar de astă dată într-un du-te vino nebun, accelerat, încercând cu disperare să rezolve, prin telefon, o situație critică. Și, de parcă n-ar fi destul, în peisaj apare fratele Oanei, un pierde-vară care încurcă și stresează pe toată lumea, râde prost, întreabă idioţenii când e mai nepotrivit, unicul lui scop fiind să fie sigur că prăjitura de ziua lui va ieși bine. Și mai apare aici soțul Oanei, un absent în halat, un plictisit de viață care, prin vorbele lui cinice, încearcă s-o „pedepsească” pe Oana pentru un posibil adulter pe care ea l-ar fi comis. În al treilea episod îl avem din nou pe soțul Oanei, într-un dialog sec cu un coleg de serviciu care-i povestește despre o aventură bizară, pe când al patrulea episod, mutat undeva la țară, urmărește un caz criminalistic, având în primplan interogatoriul cu o victimă. Și mă opresc aici din a povesti filmul, cred că ați înțeles cum stau lucrurile și cât de rupte sunt situațiile între ele.
Dar nu ruptura sau unitatea contează în această poveste intenționat spartă narativ, ci felul în care fiecare episod devine de sine stătător și ajută la imaginea de ansamblu. Nu știu, poate am eu o fixație cu asocierile muzicale, dar tonalitățile celor patru episoade îmi sună mai mult a partitură, decât a scenariu, apropiind MMXX mai mult de o logică simfonică, decât de cinema. Structural, aici e mai mult muzică, decât film. Mai mult compozitor, decât regizor. Primul episod se deschide calm, ca un început de furtună, al doilea năvălește, al treilea calmează tonurile, pentru ca al patrulea să crească iar pulsul. Ca o simfonie. Cât despre firul roșu, acesta e unul singur: discursul verbal. Sau, mai bine zis, încărcătura de vorbe, replici, monoloage, toate țâșnite dintr-o nevoie fundamentală de autocalmare. De altfel, însăși așezarea în scenă a personajelor din aproape toate scenele trimite la un soi de poziționare pacient-terapeut, sugerând în continuu existența unei terapii. Așa că nu prea avem aici atât personaje, cât niște vorbitori care, pentru a supraviețui în carcera casnică a pandemiei, trebuie să spună ceva. Că sunt subiecte mici, că sunt subiecte mari, toate îi consumă pe vorbitori în același fel în care eroii lui Cehov se agățau de discurs și își consumau energia în vorbăria lor dezinteresată.
Filmul e plin de planuri-secvență. E o opțiune veche a lui Puiu. Și nu doar a lui, ci a majorității regizorilor români care au făcut film după 2001, de la Marfa și banii încoace, enervând publicul iubitor de Hollywood și exasperând răbdările celor care aveau impresia că un film înseamnă doar montaj viu. Aici, planul-secvență chiar contează. Îți fixează (că vrei, că nu vrei) atenția pe detalii pe care nu le-ai observa decât așa, prin filmare neîntreruptă. E ca și când ai fi un observator absent, dar constant aflat în secvența naturalistă care curge sub ochii tăi. Astfel, încet, pe nesimțite, pe lângă dialogul care umple ecranul de nervozitate, începi să simți și alte lucruri, cum ar fi decorul, care devine și el personaj (cabinetul împrăștiat; bucătăria sufocantă; odaia sărăcăcioasă de la interogatoriu, etc). E o combinație bună de vorbărie apăsătoare cu decor neliniștitor, exemple celebre fiind Moartea domnului Lăzărescu, Sieranevada și Aurora de Cristi Puiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile al lui Cristian Mungiu sau Din dragoste cu cele mai bune intenții al lui Adrian Sitaru. Oricum, cinema-ul românesc geme de această preferință estetică pentru plan-secvență, deși ea uneori nu funcționează. În multe producții (în special lungmetraje), planul-secvență își pierde rostul de dragul expunerii unor scene veriste, a vieții de zi cu zi, fără ca aceste scene să contribuie tensional sau narativ și, astfel, din punct de vedere semiotic, să își piardă predicația. Adică să „moară” sub obiectivul de filmat.
Această „moarte” a sensului se întâmplă, uneori, și în MMXX. E și motivul pentru care inclusiv cei mai răbdători cinefili, cei mai pasionați followeri ai cinematografiei lui Cristi Puiu se pot foi de nervi în fotoliile lor. Sunt unele momente (înspre final) când, de dragul aruncării în joc a unor jumătăți de sens, pentru a nu da mură-n gură spectatorului și pentru a-l provoca să găsească povestea și ideea, regia pierde controlul și afundă dialogul în ceva stufos. Inutil de stufos. Sensul întârzie prea mult, tensiunea acumulată scade, importanța decorului pălește, contrastele între personaje își pierd savoarea, conflictul devine plat, iar curiozitatea spectatorului se transformă într-un chin de descifrare. Filmul devine obositor de ascuns, când ar fi putut continua pe linia limpede a primelor episoade. Nimeni nu ar fi avut de pierdut, decât poate orgoliul regizoral care a vrut, pesemne, să bifeze un mare eseu-experiment cinematografic sau un mare film de autor, cu pretenții în consecință.
MMXX nu e de plăcut, e de suportat. I se pot ierta excesele de neclaritate, așa cum unui om i se poate ierta că tușește, dacă îți spune ceva important. Vă rog să-l vedeți, cei care iubiți cinematografia.
Filmul mai rulează, în avanpremieră, la Cinema „Union” (9 noiembrie 2023, ora 19.00) și Cinema „Elvire Popesco” (6 noiembrie 2023, ora 19.30) din București, precum și în premieră, pe ecranele mari din toată țara, începând cu 11 noiembrie 2023.
România – Franța – Republica Moldova, 2023, 160’
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu
Imagine: Ivan Grincenco; Silviu Stavilă
Distribuție (parțial): Bianca Cuculici; Laurențiu Bondarenco; Otilia Panaite; Dragoș Bucur; Dorian Boguță
Vizionare: octombrie 2023, proiecție „Les Films de Cannes à Bucarest” (București)
