Ca unul care, în studenție, făcusem un fel de cult pentru Toma Caragiu – până într-acolo încât, la un moment dat, mergeam pe stradă bolborosind, ca nebunu’, replici din Actorul și sălbaticii – m-am bucurat când am primit invitație la Festivalul „Toma Caragiu”, care are loc în Ploiești, chiar acum. Amintirea anilor de facultate, în care Caratase era idolul meu, mi-a rămas în minte, așa că nu pot acum decât să tresar la ideea că intru în teatrul în care Toma a lucrat timp de 12 ani. Poate vă vine să râdeți, dar chiar așa e.
De fapt, dacă e să sap și mai adânc, pot spune că Toma era, pe vremuri, una dintre acele figuri intrate atât de puternic în conștiința națională, încât, în anii ’80 cel puțin, n-aveai cum să nu știi cine fusese, cum murise, cum arăta, ce vocea avea, etc. Până și eu știam una-alta, iar pe vremea aia n-aveam decât 5-6 ani. Așa că, da, Toma era un nume. Inclusiv pentru prunci. Iată de ce, acum, la festivalul care îi poartă numele, mă așteptam ca măcar ceva – un mic eveniment, o expoziție, un momențel, something! – să aibă loc, ca să îl facă cunoscut celor ce n-au auzit de el, iar celor ce au auzit, să le amintească. În sfârșit, poate am eu (iar) pitici pe creier. Sau, cum ar zice maestrul, „domnule, dumneata ori ești prost, ori ardelean…”
Punto y coma
Știți, teatrul are voie să fie circ. La fel cum are voie să fie film. Sau dans. Sau mimă. Sau toate la un loc, sintetic, pe principiul fundamental, formulat de Meyerhold la început de secol XX, conform căruia, parafrazez, pe scenă trebuie să vezi lucruri care în nici o altă parte a realității nu pot fi văzute. Așa că, un mic sfat: dacă aveți ocazia să vedeți Punto y coma, spectacol etichetabil ca teatru-circ, vedeți-l. E doar teatru. Teatru în formă pură.
Spun „teatru-circ”, fiindcă cei doi actori din spectacol au roluri care pot fi mai apropiate de clovn, decât de un personaj clasic, de Molière, să zicem… Sunt două personaje, machiate strident, cadaveric chiar, într-un spațiu scenic ale cărui limite sunt date de niște cărți, pe care stau bile de ping-pong. Și cam atât. În rest, totul e joc de cunoaștere a acestui spațiu, de către aceste două personaje care, parcă, au fost trezite direct din sicriu. Au mișcări mai mult mecanice, decât firești, iar tot ceea ce fac este un fel de exploatare a obiectelor cu care intră în contact. Și, realizându-se contactul, le folosesc altfel de cum suntem noi obișnuiți să le vedem folosite. E o utilizare, putem spune, trăznită a spațiului, de unde și umorul spontan al acestor scene. E un fel de realitate „pe dos”, care seamănă bizar cu a noastră, atâta doar că, aici, lucrurile sunt mai simple, reduse la un nivel naiv de înțelegere a lumii. Nu se întâmplă mare lucru pe scenă, din punct de vedere narativ; dar nici nu trebuie, pentru că nu asta e intenția. Scopul vizibil al spectacolului este să ne bucurăm de ceea ce vedem și atingem, de primordialitatea emoțiilor, de relația esențială cu obiectele, cu propriul corp, cu celălalt sau cu cealaltă.
În loc de vorbe, sunt mormăituri. În loc de priviri și expresii, sunt grimase dure. În loc de gesturi umane, sunt mișcări robotice, brutale, care amestecă elementele de circ cu cele de dans. Totul, însă, este executat cu o virtuozitate pe care nu ai cum să n-o recunoști, care ridică mesajul acestui spectacol în mod voit naiv la nivel de universalitate simplă.
Regie: Ruben Rio
Scenografia: NIRU
Distribuție: Nicoletta Battaglia; Ruben Rio
Producție: Compania Teatrală „Cia el Cruce”, Spania
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 50 minute
Credite foto: Maria Ștefănescu
Carmen
Nu vă așteptați să fie spectacolul de operă, pe muzica lui Bizet, fiindcă nu e. În schimb, e un spectacol al culiselor, din jurul unui viitoare opere Carmen, cu tot tacâmul de pregătiri pe care le presupune un astfel de lucru scenic: casting, repetiții, discuții tehnice, etc. Dar, mai mult decât atât, pare să fie un fel de spectacol al relațiilor între partenerii de scenă, relații care trec limita teatrului și intră, subtil, în cea umană, de atracție. Într-un fel, energiile erotice, care subîntind povestea din Carmen, par să devină motorul poveștii din viața actorilor care vor performa în Carmen, așa că, aici, limita între artă și viață se subțiază, pas cu pas, până la identificarea actorului cu personajul.
În linii mari, superficiale chiar, cam asta pare să fie povestea de pe scenă, jucată de actorii teatrului din Târgoviște. A plăcut – nici n-avea cum să nu placă, fiind o succesiune de dansuri, cu pulsații de tango contemporan –, ba chiar a ridicat sala în picioare, la final. Eu, însă, pot să spun că am rămas în fotoliu. Am aplaudat, dar n-am ovaționat. Cumva, acea forță a dansurilor – căci spectacolul este o alcătuire de repetiții coregrafice, întrerupte din când în când de discuțiile regizor-actor – se pierde tocmai prin acea formulă de repetiție a spectacolului, prin formula de teatru-în-teatru. E dans, e tango, e armonie, după care zbang! Se întrerupe scena, se reia, se rejoacă. Nu e nimic amuzant aici, nici subtil, nici metaforic, cum bine i-ar ședea unui spectacol de dans clasic pe tema erosului. E o simplă spargere a ritmului scenic și, deci, o anulare inutilă a armoniei pe care o asigură dansul.
Neintegrarea, în discursul coregrafic, a fazelor de repetiție, netransformarea lor într-un element estetic, stilizat, codificat, și păstrarea lor la nivel realist, cu accente de amuzament actoricesc, face ca spectacolul să scadă. Să nu aibă foarte mult conținut. Semiotic vorbind, spectacolului îi place mai mult să comunice despre sine (apăsând „pedala” funcției metalingvistice) decât să comunice publicului (prin funcția poetică). De altfel, această constantă întrerupere a dansului, această lipsă a acumulării tensionale, la nivel corporal, îi scoate „din priză” pe actori, ale căror dansuri scurtcircuitate alunecă, uneori, în nesincronizări. Oricum coregrafia, construită aici, e mai mult nespecifică, în mare parte lipsită de virtuozitate, cu mizi zvâcniri de dans impulsiv, frenetic, dar cam atât. În plus, am avut în permanență senzația că discursul scenic se chinuie să fie în primul rând vizual, și abia apoi dramatic, adică emoțional. Pe scurt, pare făcut ca să impresioneze, ca și când s-ar fi pornit dinspre imagine înspre conținut, și nu invers, cum ar fi fost funcțional. Ce am apreciat, însă, au fost momentele de solo coregrafic, acordate fiecărui actor, în buna tradiție a unui spectacol de teatru-dans. Actorii și actrițele, chiar dacă tineri și de curând intrați în teatru, au avut, astfel, ocazia să se arate, să umple scena de mișcare cu trupul lor, să fie nu doar frumoși, irezistibil de frumoși, ci și energetici. Să fie, scenic.
Autor: Prosper Mérimée
Regie: Suren Shahverdyan
Scenografie: Mc Ranin
Coregrafie: Hugo Wolff
Distribuție: Bianca Pintea; Liviu Cheloiu; Andreea Tănase; Andrada Fuscaș; Iulia Verdeș; Radu Câmpean; Daniel Nuță; Florin Oros; Radu Ilicea
Producție: Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ștefănescu
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019