Spectacolele de mai jos (unul de Purcărete, altul de Mălăele) sunt comedii și au ambele același scop: să râdem. Să ne râdem. Să râdem de, să râdem cu, să plecăm acasă mai happy decât am venit la teatru. Diferența e că la primul spectacol abia dacă zâmbești, în cele mai bune faze ale lui, iar

Despre dans nu se poate scrie, cum se scrie despre teatru. Nici teatrul n-ar trebui să suporte acele lungi, comuniste relatări de după spectacol, tip dare de seamă pe modelul „pe scenă s-a întâmplat asta și aia”, fiindcă scena, oricâtă poveste ar conține, nu e decât un spațiu de coduri și mesaje, peste care domină

Ieșind dintr-un festival de film documentar (Astra Film), petrecut într-un liniștit și intim Sibiu, și intrând într-unul de teatru (FNT), într-un București unde doar în camera de hotel mai găsești liniște (asta dacă închizi bine geamurile), e ca și când sari dintr-un tren în altul. Pe de o parte, pentru diferența de stare între cele

O regizoare din Japonia, cu care am lucrat în 2005, mi-a zis o chestie pe care n-am uitat-o. „Știi, Rareș, cu cât imaginea dintr-un spectacol îţi rămâne mai mult în cap, cu atât spectacolul e mai reuşit. Nu tre’ să o descifrezi imediat. Să zicem că spectatorul are o criză în viaţă când, dintr-odată, îşi

Nu știu cum vedeți voi chestia asta cu teatrul și societatea, teatrul și lumea, teatrul și publicul. Chestia cu „cetatea”. Dar, dacă mai există șanse ca teatrul să fie înțeles, azi, ca loc în care ți se spune o poveste pe limba ta, nu ca loc în care ăia de pe scenă sunt puși să

Ca și voi, am în minte un top personal al concurenților de la HOP. Un fel de clasament numai al meu, egoist, subiectiv și secret, care, într-un fel, aș vrea să coincidă cu clasamentul oficial, ca să am senzația aia triumfătoare de „ai văzut că aveam dreptate?” S-ar putea, totuși, ca preferințele mele (deși „preferințe”,

Cea mai bună perioadă din viața mea, în ce privește teatrul, literele, arta, a fost semestrul de facultate în care am citit Shakespeare. La început mai cu lene, mai de musai, apoi tot mai mult, mai intens, mai cu sete și foame, până ce la un moment dat aveam senzația că eu însumi vorbesc în

Când spui că ești la Costinești și că te-ai dus cu treabă, să vezi teatru, că adică nu ești acolo pentru bălăceală și bere, nu te crede nimeni. Cel puțin nu cei din afara teatrului. Cei din teatru, însă, adică oamenii care trăiesc, mai bine sau mai prost, din teatru, s-ar putea să te creadă.

Rebengiuc, Râlea și Kordonsky sunt nume pentru care sute de oameni ar fi în stare să se înghesuie într-o sală și să suporte lipsa de aer și nădușeala. S-a întâmplat ieri, la spectacolul Marmură al lui Yuri Kordonsky, cu Victor Rebengiuc și Marian Râlea pe scenă. Practic, în mintea tuturor celor pentru care teatrul e