Dacă tot a nins și încă mai putem vedea zăpadă pe acoperișuri, pe dealuri și, din păcate, pe caișii mei din grădină ale căror flori nu cred că vor trece peste frigul ăsta, aș vrea să vă povestesc ceva despre iarnă. Da, știu, e criză, e boală, stăm acasă (stați?) și ne așteaptă un viitor frustrant de vag. Dar, totuși, vreau să vorbim un pic despre iarnă. Despre sezonul de la Șureanu, care tocmai s-a închis și despre închiderea căruia nici n-am apucat să vă anunț în acele zile.

De ce v-aș povesti, acum, despre iarnă? Pentru că pur și simplu e de povestit. E o poveste, una din care poate avem ceva de învățat. Știți, sezonul de schi 2019-2020 a început târziu și s-a terminat devreme. Nici trei luni n-a durat. Dacă în alți ani ne lăudam cu patru luni mari și late (1 decembrie – 1 aprilie), anul ăsta a început greu și s-a terminat iute (26 decembrie, din lipsă de zăpadă – 15 martie, din cauza COVID-19). Ba mai mult, nici începutul, nici finalul nu erau planificate; despre deschidere aflasem cu o seară înainte, iar despre închidere, chiar în nefericita zi a finalului. Dar, ah, cel mai scurt sezon urma să fie cel mai lung. Cel mai greu / intens / cu de toate sezon din câte mi-a fost dat să văd.

Și am văzut destule. Lucrez ca monitor, la Șureanu, și sunt acolo from day one, așa că am trăit toate începuturile și sfârșiturile de sezon. Ăsta, ultimul, 2019-2020, a fost sezonul cu numărul 11. Cel mai scurt. Cel mai atipic. Cel mai cu sula-n coastă, dar și cu satisfacțiile cele mai mari, la un nivel de epuizare fizico-sufletească ce întrece orice așteptare pe care aș fi putut-o avea cu o zi înainte să înceapă.

Acuma, nu știu cât de reprezentativă e povestea noastră, de la Șureanu, în raport cu sezonul de schi din România. Nici nu am pretenții de relevanță națională, din simplul motiv că ce se întâmplă la Șureanu nu se întâmplă în alte locuri din țară: zăpadă 100% naturală, sălbăticie înecată în powder, cote înalte de gol alpin, linii de ratrack inclusiv după-masa, dar și nervi pe drumuri proaste, cazări puține, ghiolbăneală rutieră și infrastructură aflată la început. Toate astea, amestecate într-o cratiță imensă, dau Șureanu. Cei care ați fost acolo, știți ce spun.

Schiul ca agricultură

Cred că nu e o noutate pentru nimeni că am avut o iarnă secetoasă. La fel și toamna care a precedat-o. De fapt, nu mai plouase de prin iulie, dar gândul că vine iarna ne liniștea pe toți. „Bă, nu există să nu ningă” ne consolam colectiv unii pe alții – monitori, proprietari, ospătari –, fiind siguri că zăpezile vor pica din cer și, o dată cu ele, banii. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Nu a nins și nici nu erau prognozate ninsori. Era de parcă zăpezile erau ținute sub lacăt de niște draci sezonieri (un fel de draci de iarnă), care exact jobul ăsta îl aveau: să oprească fulgii și să-i chinuie pe prestatorii de servicii din turism. Eu cam așa văd lucrurile, copilărește. Alții au dat vina pe Dumnezeu. La fel cum și acum dau, mai ales când văd, la TV, împărtășirea cu aceeași linguriță. Dar permiteți-mi să vă amintesc, aici, niște vorbe din Biblie: multe planuri își face omul în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlinește. Ei bine, hotărârea Domnului a fost să nu fie zăpadă. Și nici belșug de bani. Hotărârea lui a fost să ningă slab, suficient de slab încât măcar o dată, după atâția ani, să avem și noi un Ajun normal și un Crăciun calm. Un Ajun cu colinde și un Crăciun cu familia la masă. Nu sărbători cu casă de marcat și cu stres, cum e întotdeauna în turism.

Apoi a nins. Mult, dar pe temperaturi de ger, făcând ca zăpada pufoasă să nu stea pe munte nici măcar după ce șenilele de ratrack au trecut peste ea. Era ca și când n-ar fi nins. Și, totuși, sezonul a început. Nu cu surle și trâmbițe, nu cu tăiat de panglică, ci cu inima strânsă că vom schia pe o singură pârtie, din cele 10 câte are Șureanu. E vorba de A3, o pârtie lungă dar îngustă, unica pe care putea fi omăt în 26 decembrie. Acuma, „omăt” e mult spus. Mai mult pietre, iarbă și un fel de zăpadă maro, mix de pământ și piatră sfărâmată. Dar am schiat. De fapt, mai mult am evitat piatra. Coboram cu spatele, în plug, arând această pârtie care oricum arăta mai mult a holdă. Pe scurt, făceam agricultură, nu schi, căci la fiecare trei metri, mă opream – împreună cu elevul – să culegem pietrele. Eram, cum ar veni, la cules.

Morala: există teren agricol și la cota 2.000

Canalul Dunăre – Marea Neagră

Genul ăsta de schi agricol a continuat cu succes până la mijlocul lui ianuarie, când n-am mai suportat nici zgomotul sfâșietor al ruinării canturilor, nici gândul că se poate întrerupe sezonul, iar puținii bani strânși până atunci nu ne vor ajunge nici pentru o lună de cheltuieli salariale. Așa că, în seara de 7 ianuarie i-am sunat pe șefii pârtiilor și le-am propus să vin, cu monitorii mei, ca să dăm o mână de ajutor. Să facem ceva, orice, să salvăm sezonul. Și, uite așa, ne-am pomenit în dimineața de 8 ianuarie, cu lopețile în mână. Și nu doar noi, ci mai multe școli de schi, cot la cot cu proprietari de pensiuni, cabane, etc.

Nu știu cum o fi fost pentru bietele suflete care și-au rupt spinarea pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, dar ceva îmi spune că datul la lopată, zi de zi, la prima oră, timp de trei săptămâni, ca să astupăm petele de piatră și iarbă de pe pârtii, a fost cam tot pe acolo. Zăpada a fost cărată cu lopata, cu prelata, cu palma, cu tot ce s-a putut ca să astupăm ce nu era alb, pe pârtie. Vorba unuia dintre noi: „bă, ia stați așa. Da’ nu mai bine aducem noi niște lavabilă și un trafalet?”

Vă pot da în scris că niciodată și niciunde, în Munții Șureanu, nu se mai înâmplase așa ceva. O astfel de coeziune între oameni. O asemenea echipă cuceritor de frumoasă. Cot la cot, fără să mai conteze cine, cum îl cheamă; cine, de la ce școală e; cine, ce pensiune are; cine, ce funcție are; cine, ce hernie de disc are – am muncit împreună, iar lopata ne-a făcut pe toți egali. Toți eram în același deep shit, care, în cazul de față, era alb și extrem de greu de manevrat cu lopata, înghețat fiind. De glume și faze șoade la fața locului, cred că nici n-are rost să mai pomenesc; cascade de râsete, tone de mișto-uri, înjurături printre dinți congelați sau înjurături cu toată gura – au fost, toate, în program. Și ne-au folosit, ca pansament rapid pentru viscol, ger și spate îndoit.

Morala: lopata ne face egali

O lună cât trei

Cei care suntem mai vechi, la Șureanu, știam de iarna lui 2013 – cea mai secetoasă, cea mai neproductivă, când ninsese o singură dată. Știam că există șansa să nu ningă nici acum și să se repete scenariul, deși, de obicei, prin februarie încep ninsorile. Ei bine, spre fericirea noastră și spre deznădejdea dracilor de care v-am vorbit, a nins.

Vă dau cuvântul meu: o așa bucurie, la vederea fulgilor de zăpadă, nu mai trăisem până atunci la Șureanu. O așa fericire nu mai simțisem din copilăria anilor ’80, când mă uitam pe geam ca să văd dacă e de ieșit sau nu cu sania. Așa că ninsoarea a venit ca o binecuvântare. Ca un pahar de apă în deșert. Iar felul în care și-au revenit pârtiile de la Șureanu, după acele ninsori, a semănat cu o tămăduire miraculoasă. Cu o vindecare picată din cer, când nimeni nu-i mai dă bolnavului nici o șansă.

Vă imaginați, prin urmare, cu câtă poftă mi-am făcut lecțiile, pe pârtii. Totul mi se părea frumos și bun și totul era roz, în această lume albă. Când aveam câte un începător, mi se părea că e intermediar. Când vedeam câte un plug, mi se părea că e carving. Și am avut parte, în acea lună februarie extrem de intensă, de tot ce nu avusesem parte în ianuarie și decembrie, iar frumusețea lecțiilor a venit tocmai din bucuria că e zăpadă. Am cunoscut familii frumoase, ne-am apropiat, ne-am chefuit, a fost bine. A fost exact cum trebuia să fie, iar satisfacția noastră – a mea și a monitorilor mei de la „Pași Liberi” – a depășit emoția profesională că elevul x face plugul sau eleva y intră în carving. A fost emoția întâlnirii unor oameni care se bucură la fel de mult de omăt, cum se bucură de tehnica schiului. Deci, ca să trag concluzia, a fost multă tehnică, multă prietenie și suficient de mult câștig, cât să ne punem în genunchi și să-I mulțumim Domnului. Iar dacă, printre cei care citiți acest articol, vă numărați cei care mi-ați fost elevi, aș vrea să vă mulțumesc. Și să vă pomenesc, aleatoriu, numele, cu riscul de a-i uita pe mulți: Răzvănel, Vlăduț, Carina, Raluca, Lara, Ștefan, Adrian, Nicoleta, Bogdan, Carmen, Larisa, Cami, Milena, Maia, Ovidiu, Luca, Carmen, Alex, Giulia, Dan, Adrian, Ana, Irina, Amalia, Maria, Matei, Crina, David, Victor, Ana, etc.

Morala: Răzvănel, Vlăduț, Carina, Raluca, Lara, Ștefan, Adrian, Nicoleta, Bogdan, Carmen, Larisa, Cami, Milena, Maia, Ovidiu, Luca, Carmen, Alex, Giulia, Dan, Adrian, Ana, Irina, Amalia, Maria, Matei, Crina, David, Victor, Ana, etc.

Concluzii?

Dacă unii mai înțelepți decât noi au spus că iernile vor fi din ce în ce mai slabe, urmând ca, peste mulți ani, să urcăm la munte nu ca să schiem, ci ca să vedem zăpadă, ar trebui să ne obișnuim cu gândul că iernile bogate în omăt devin excepții. Până atunci, însă, noi avem ce povesti. Pentru că e întotdeauna o bucurie să povestești despre felul în care nu e momentul banilor, atunci când nu e momentul banilor, despre felul în care ne putem uni, la necaz, despre felul în care ne bucurăm împreună de zăpadă și despre prieteniile care trec de orgolii și ajung direct la inimă.

Eu unul, Rareș, monitor schi, vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați mers la inimă, în acest an de panică și isterie și urgență, în care inimile chiar contează.

Credite foto: Florian-Rareș Tileagă