MUSEIKON. Muzeul cuvintelor mari

E tot mai greu, azi, să folosim cuvinte mari. Nu pentru că nu s-ar folosi, ci pentru că tot mai puțini mai cred în ele, până într-acolo încât, din cauza lor, chiar și cuvintele mici – de la „bun” și „frumos”, la „atractiv” și „special” – își pierd credibilitatea. Azi, însă, vom folosi cuvinte mari.

Fum de lumânare: Oașa

Oașa e, fără nici un dubiu, cel mai sonor nume din Șureanu. Poate pentru că e pe malul lacului cu același nume, a cărui întindere izbitor de frumoasă, oceanică, e vecină cu Transalpina, poate pentru că mănăstirea a devenit pur și simplu un punct de referință pentru românii care caută mănăstiri. Cert e că, înainte

Căpâlna. Evadare dintre betoane

Ca să ajungi la cetatea de la Căpâlna, cocoțată pe un deal, departe de case, tre’ să-ți lași mașina jos, la șosea. Ai mult de urcat, îți trebuie provizii de apă și, mai ales, haine groase, pentru că e frig pe acolo. Cine știe, probabil te prinde și ploaia și, poate, o să-ți mânjești bocancii

Petrești. Cetatea cu iederă

Dacă e vreun monument de pe Valea Sebeșului pe care-l vezi întotdeauna cu coada ochiului, din drum, în timp ce iei curba la ieșire din Petrești, dar despre care nu știi, din mașină, ce e și de ce e acolo, atunci acel monument e cetatea din Petrești. Un loc unic, ca peisaj de ruine, din

Sebeș. Motive de zâmbet (II)

Săptămâna trecută vă scriam despre un Sebeș turistic care, de poluare și griji zilnice, aproape că nu se vede deloc. Cel puțin nu prin ochii localnicilor. Ar trebui, dacă vreți să-l vedeți, să se întâmple unul din două lucruri. Unu, fie să fiți turiști și să priviți orașul strict prin prisma celor câtorva spații turistice

Sebeș. Motive de zâmbet (I)

Uneori, Sebeșul nu se vede de ceață. O ceață roz-albastră, suspectă ca un duh necurat, care plutește peste tot orașul și care cel mai bine se vede de la Râpa Roșie. Ei bine, ceața asta, atunci când nu e de la Dumnezeu sau de la sobele oamenilor, e poluare. Vechea poluare de Sebeș. Nu vă

Turnul cu ceas. Reperul unui oraș

Când te apropii de Sebeș, vezi turnul cu ceas. Când treci prin centru, vezi turnul cu ceas. Când intri pe net și dai search cu Sebeșul, vezi turnul cu ceas. Din orice unghi ai privi Sebeșul și orice imagine ai vedea cu acest mic oraș de lângă Râpa Roșie, că vorbim de cărți poștale de

Mănăstirea Rîmeț

În decembrie ’89, călugăriţele de la Rîmeţ n-aveau nici televizor, nici radio. Rupte de lume în sensul complet al cuvântului, cum destul de rar vezi azi în spaţiile monahale româneşti, maicile din mănăstirea de secol XIV erau, în 1989, prea departe de zgomotul lumii, ca să-l poată auzi. Nu ştiau că ţara trece dintr-o eră

Schitul Poșaga

În secunda în care am intrat în bisericuță, fiind soare afară și întuneric înăuntru, n-am putut vedea mai nimic. M-am frecat la ochi, dar tot degeaba. În schimb, am auzit două voci, care rosteau, pe rând, o rugăciune lungă. O rosteau în șoaptă și, în combinație cu întunericul, părea un fel de vis, ziua-n amiaza

Colțești. Ruine de lux

Când eram mic și citeam basme cu castele și cetăți, îmi imaginam ceva în genul cetății de la Colțești. Bine, nu știam eu pe atunci de Colțești, dar, văzând-o acum, îmi dau seama că aia era în capul meu ideea de fortificație. Cocoțată pe un deal, cu ziduri din care n-au rămas decât ruine, cu
TOP