E pentru a doua oară când accept provocarea LiterNet de a scrie ceva despre cele mai importante momente din anul care s-a încheiat. Prima oară fusese în 2014 și, la fel ca și acum, mă vedeam în postura onorantă de a mi se cere părerea și de a spune ceva personal despre ceva universal. Anul

În dulapul din stânga, jos, unde nu mai am decât niște casete cu Ace of Base, e o cutie roșie, veche. Capacul abia mai stă pe ea, iar cutia, de pe care eticheta s-a dezlipit de mult, e tocită la colțuri de zici că a căzut pe scări. Așa arată, azi, cutia mea cu diafilme.

În clasele I-IV, după ce vedeam o casetă cu bătăi, ne băteam. Karate. Eram buni. Mai târziu, am descoperit țevile cu cornete și ne jucam pac-pac. Durea, că aveau ac în vârf. Dar eram duri. Sufeream cu haznă și, mestecând șmecherește guma cerșită de la șoferii de tir, eram supereroii de cartier, care se rușinau

E entuziasmant și greu, totodată, să definești un an prin câteva momente de vârf pe care le-a avut. 2014, în cazul meu cel puțin (și nu pot decât subiectiv să fiu în textul de mai jos), a însemnat o maturizare forțată a felului meu de a fi cu mine însumi și cu lumea din jur.