Când îmi chem prietenii la un film pe care nu l-am văzut (mare, imensă greșeală), iar filmul e un eșec trist chiar dacă sinopsis-ul sună bine, îmi vine să intru în pământ. De parcă eu l-aș fi făcut. Dar așa e în orice festival. Poți aplica ce criterii vrei ca să alegi cele mai bune titluri din program (țară de producție, regizor, premii, distribuție, sinopsis), pentru că, până la urmă, șansele să vezi un film excelent dintr-o ofertă de 200 de filme depind de un singur lucru: sfânta nimereală. Iată, mai jos, două filme ale căror sinopsis-uri m-au făcut să las tot și să le văd. Din fericire, nu le-am zis și altora să le vadă. Norocul meu. M-aș fi făcut mic de tot în fotoliu.
2+2
Nu voi scrie prea vesel despre acest film românesc, fiindcă realmente nu am fost vesel la această pretinsă comedie. Intrasem în sală cu nădejdea naivă a celui care caută cinema românesc, care are încredere în cinema românesc, care îl apreciază de ani buni pe regizor (Thomas Ciulei) pentru documentarele lui (aridul și obsedantul Asta e, înduioșătorul Podul de flori, intensul Nebunia capetelor) și care era aproape sigur că urmează, deci, un titlu cel puțin la înălțimea celorlalte. Din păcate, nu știu ce s-a întâmplat și nu cred că am avut vreo pânză peste ochi, care m-ar fi împiedicat să văd bine filmul. L-am văzut prea bine, ba chiar am reușit să stau până la final, în ciuda deselor dezveliri de mânecă, pentru a vedea la cât e ceasul. Așa, cam din cinci în cinci minute.
În fine. Miranda e numele țării imaginare pe care Thomas Ciulei a construit-o în 2+2, izbutind un fel de reconstituire parodică, teatralizantă a României din anii comunismului. În centrul poveștii sunt doi prieteni, care sunt prinși de autorități în timp ce plănuiesc să fugă din Miranda. Ca pedeapsă, în loc să fie executați, cei doi sunt obligați să producă un film de promovare a Mirandei, dar lucrurile se precipită iar ceea ce părea o poveste previzibilă devine o joacă haotică de-a șoarecele și pisica. Pe scurt și foarte scurt, asta e povestea. Pe care aș fi putut să n-o rezum, fiindcă nu atât povestea în sine contează în 2+2, cât contextul în care are loc, tipologiile pe care le animă, detaliile secundare care îi dau conținut.
Este, însă, un conținut scăpat de sub control. Deși filmul e un eseu alegoric interesant și chiar legitim, estetic vorbind – cu aglomerări de hiperbole, cu grotesc, cu cromatică întunecoasă și fizionomii deformate care parcă vin din Triumful morții și Jocuri de copii ale lui Pieter Bruegel, sau mai degrabă din Tuvalu al lui Veit Helmer și Undeva la Palilula al lui Silviu Purcărete –, totuși nu putem vorbi de o reușită. Avansarea poveștii este constant frânată de devieri narative, de o teatralitate exagerată, fără însă ca spectatorul să priceapă de ce s-a ajuns acolo și de ce personajele se manifestă așa. Totul se întâmplă mult prea abstract, nelegat, strict pentru plăcerea jocului. Nu există decât rar justificări narative pentru scenele de histrionism al personajelor, ceea ce mă face să cred că au fost lăsate pe ecran ca să pară interesante și să atragă atenția. Să râdem. Astfel alcătuit, fără o logică evidentă a narațiunii, fără o minimă verosimilitate a abstractului (da, există așa ceva), cu exces de teatralitate acolo unde chiar nu era cazul, filmul plictisește și derutează, părând o însăilare de scene și scenuțe, picate din senin din alte filme și filmulețe. Evident, nu asta s-a vrut. Dar asta s-a obținut. Se râde în sală, dar la strâmbături, scălâmbăieli și, din păcate, e un grad de caricatură pentru care actori mari (Răzvan Vasilescu, Cornel Scripcaru, Marius Manole) cheltuiesc prea mult efort. Un efort trist, încorsetant. Din păcate, 2+2, cu toate bunele lui intenții, e o joacă de-a plăcerea jocului, un film excelent filmat (imagine: Adrian Silișteanu), dar care îi va îndepărta pe mulți de filmul românesc, confirmând ideea că nu știm nici acum să spunem o poveste în cinema.
Filmul nu mai rulează în cadrul festivalului.
România, 2014, 98’
Regie: Thomas Ciulei
Scenariu: Thomas Ciulei; Akos Gerstner
Distribuție (parțial): Marius Manole; Răzvan Vasilescu
Imagine: Adrian Silișteanu
Vizionare: în cadrul Festivalului Comedy Cluj, 2015, Cluj-Napoca
Cei ce salvează lumea / Lelaki harapan dunia
Malaezia, zilele noastre. Un tată dorește să-i ofere fiicei sale o casă, care se află tocmai în inima junglei. Ca s-o mute din junglă în sat, omul pune în mișcare o armată de oameni, inclusiv lăutari. Dar, la scurt timp după ce începe uriașul proces de mutare, în casă (numită, în film, Casa Americană) se strecoară un imigrant fugar. Neștiind cine e, dar simțindu-i prezența, cărăușii cred că au de-a face cu duhuri rele, prilej de animare a întregului sat în lupta pentru stârpirea necuratului. E o angrenare de forțe care ilustrează fondul de superstiții al ruralului asiatic, încă exotic, încă înrădăcinat în credințele vechi, fără de care viața n-are sens în acea parte a Pământului. În plus, prin strecurarea fugarului, exotic la rândul lui, în acest mediu aparent sacru, iese la iveală amestecul de lumi, de gândiri, de culturi, pe un teren comun – casa – care, ironic, se numește „casa americană”.
Ironia politică nu are, însă, suficientă forță pentru a scoate filmul din zona de caricatură infantilă. De la bun început are loc o exagerare fără gust a comicului, cu muzică în exces (evident supralicitată pentru a da culoare acolo unde personajele și povestea sunt ineficiente), cu atmosferă de pozne de care te saturi pentru că e teribil de copilărească, fără conținut. Personajul colectiv, de structură rurală, e coborât la un nivel de personaj șters, cam idiot, ca în show-urile de copii. Transparent, neverosimil, forțat, fără personalitate, enervant ca infantilitate a abordării, filmul uimește cel mult prin premiile obținute la Locarno și Hong Kong.
Filmul mai rulează miercuri, 21 octombrie, ora 20.00, la Cinema „City Iulius”.
Malaezia, 2014, 94’
Regie: Seng Tat Liew
Scenariu: Seng Tat Liew
Distribuție (parțial): Jjamal Ahmed; Harun Salim Bachik
Imagine: Gay Hian Teoh
Vizionare: în cadrul Festivalului Comedy Cluj, 2015, Cluj-Napoca
