Când ne mirăm de ce occidentalii privesc cu ochi mari filmele venite din est – adică ale noastre, în special, izvorâte din această lume neocomunistă, ultra-coruptă, încă gri, exotică pentru ei dar banală pentru noi – ar trebui să ne dăm seama că la fel privim și noi filmele care vin, tot din est, înspre noi. Cum ar fi, de pildă, filme din Iran, Palestina, Pakistan. În cazul de față, avem un titlu iranian, produs pe ascuns de teama cenzurii, la fel ca și celelalte de până acum ale aceluiași regizor Jafar Panahi. Vorbim, până la urmă, despre o filmografie făcută „pe genunchi”, printre controale ideologico-polițienești, al căror efect este, în plan estetic, o producție care poate părea imperfectă, fără prea mult ritm, nedusă la capăt așa cum s-ar fi dorit. Dar care, în schimb, are sens și profunzime. Și, recent, un binemeritat premiu pentru scenariu la Cannes 2018.
Se numește 3 faces și decupează, din încurcata și ireparabila lume arabă, un caz la fel de încurcat și ireparabil. O celebră actriță a cinema-ului iranian primește, din senin, o filmare făcută cu mobilul, în care o tânără îi cere ajutorul pentru a scăpa de familia care o ține departe de studii. Filmulețul e tulburător, plin de lacrimi și de rugăminți disperate; ba mai mult, la finalul filmării, tânăra pare a se fi sinucis. Actrița e convinsă că filmarea e autentică și, având în vedere că îi este adresată personal, pornește la drum către satul fetei, nu înainte de a-l ruga pe un regizor să o însoțească și să o ajute în descifrarea mesajului din filmarea fetei.
Misiunea, însă, nu e banală. Nu e o călătorie de plăcere, în ținuturile rural-idilice ale Iranului, ci o incursiune greoaie într-un capăt de lume înecată în praf de stepă. Aici, drumurile – pe care nu încap două mașini – sunt la fel de înguste ca mintea oamenilor din acele locuri. Faptul că tânăra face studii la Teheran provoacă, în sat, furie și ură. Practic, e o lume în care cu mai mare drag se vorbește despre vite, decât despre oameni. De pildă, scena în care cel mai viril taur al satului zace, bolnav, în mijlocul drumului, blocând accesul rutier, e iconică pentru modul în care testiculele unui animal sunt mai de preț decât speranța de educație a unei fete. Sărăcia a adus înapoiere, înapoierea a adus ură, ura a adus excludere. Iată de ce – ca oriunde în lume unde cultura omului se agață de tradiții purtate prin viu grai –, realitățile și pragmatismul rămân în urma superstiției. Tradiția, la fel ca încrâncenarea împotriva celor care nu o respectă, este de neclintit.
S-a râs, la film, dar din păcate nu sunt motive de râs în 3 faces. Da, plutește un oarecare umor inocent asupra situațiilor în care localnicii văd, în cei doi oaspeți, niște figuri salvatoare, venite parcă din cer. Însă filmul este, mai degrabă, sec și reușește să facă un portret non-emoțional al unei lumi hiper-emoționale. Filmări insistente, făcute în planuri-secvență de durată, cu expunere directă a personajelor care trec prin cadru, dau poveștii un ritm de documentar. Se vorbește rar, iar atunci când dialogurile încep, par să nu se mai termine. De la liniște, se sare brusc la gălăgie; de la aparenta rațiune, se trece la furie și capete încinse. Verbozitatea arabului, specifică prin aceea că încearcă să spună totul, dintr-o dată, încercând prin asta să se facă auzit, este perfect ilustrată aici.
Dacă nu se numea 3 faces, probabil se numea Satul. Sau oricum altcumva. Dar nu ar mai fi avut consistență. 3 faces este, de fapt, expresia faptului că trei oameni – actrița, regizorul și fata, toți apărând în film cu numele reale – și-au asumat să joace o realitate interzisă, în Iran. Nu e, poate, cel mai cursiv film, sau cel mai bine închegat; uneori ai senzația, înșelătoare din punctul meu de vedere, că s-ar fi putut condensa totul într-un scurtmetraj. Dar ar însemna să nu ținem cont de funcția lirică pe care o au – întocmai ca în poeziile cinematografice ale lui Abbas Kiarostami – decorurile de stâncă și praf, de case dărăpănate și trunchiuri de copac pietrificate. Ar însemna să nu înțelegem relația între om și ținutul lui și să ignorăm, practic, frumusețea acestui film despre urâțenie.
Vă recomand călduros acest road-movie arid, amar, s-ar putea ca imagini din el să vă bântuie multă vreme după ce îl veți vedea.
Conform programării actuale, filmul nu mai rulează în festival. Cu toate acestea, e posibil ca duminică, 28 octombrie 2018, să ruleze de la ora 13.30, la Cinema “Elvira Popescu”, când unul dintre filmele festivalului va rula la cererea publicului.
Iran, 2018, 100’
Regie: Jafar Panahi
Scenariu: Jafar Panahi
Distribuție (parțial): Behnaz Jafari; Marziyeh Rezaei; Jafar Panahi
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (București)
