De când a început TIFF-ul, mi se pun non-stop două întrebări. Aceleași două întrebări, care se repetă zi de zi, day & night, de parc-aș fi în Twilight Zone. Sau, mai rău, în Groundhog Day. Prima („no, cum e la TIFF?”) e întrebarea celor care nu vin la TIFF, dar vor să afle cam care-i treaba cu festivalul ăsta. A doua („ce-mi recomanzi să văd?”) e întrebarea celor care, ca și mine, aleargă prin festival în căutare de filme care să merite alergătura. Ei bine, vă mărturisesc că încep să nu mai am răspunsuri. Pe de o parte, fiindcă e tot mai mare TIFF-ul, ca să-l pot descrie într-o frază. Pe de alta, fiindcă nici nu mai știu ce să recomand. Fiecare film are spectatorul lui. Și viceversa.
Vă asigur de acest lucru, nu e o teorie. Chiar dacă pare greu de crezut, există cel puțin un spectator care se bucură de filmul la care ai impresia că toată sala s-a plictisit. Și, invers, există cel puțin un spectator care nu va accepta deloc că e bun filmul care ție ți-a schimbat viața. Așa că poți fi convins că ești spectatorul X pentru filmul Y, în ziua Z. Atâta doar că nu știi nici una dintre necunoscute. Iată de ce filmele de mai jos – dintre care unul mi-a plăcut total, iar altul parțial – sunt două produse absolut legitime, ca artă, dar a căror likeability depinde strict de ochii și creierul celui care le vede.
600 de mile / 600 millas / 600 Miles
Arni, un adolescent slăbuț, mic de statură, pe care nimeni nu-l ia în seamă, vrea să se facă „rău”. Mai exact, să devină traficant de arme. Pentru asta, are de făcut un transport de „marfă” din S.U.A. în Mexic, însă polițistul Hank îi dejoacă planul și i se pune în cale. Lucrurile iau întorsături bizare, Hank devine ostaticul lui Arni, dar, de-a lungul călătoriei spre Mexic, cei doi dezvoltă o relație atipică de criminal-prizonier. De fapt, întreg filmul e însăși aventura lentă a apropierii dintre ei, repetând, parcă, raportul de prietenie dintre infractor și ostatic, din vechiul Dog Day Afternoon.
Și aici, exact ca în super-producția lui Sidney Lumet, accentul e pe structura infractorului și pe iluzia de putere pe care arma o dă celui ce o ține în mână. Fără armă, însă, Arni e doar un băiețel, un bad guy wannabe speriat de propria umbră. Tatuat pe umăr cu creion dermatograf, Arni mai mult plânge, vorbește singur în fața oglinzii, ca să se antreneze pentru conversațiile reale și cade în plasa pe care Hank i-o întinde. Întocmai ca un Al Pacino, dar la o scară infinit mai redusă, Arni intră în șahul mat pe care abilitatea poliției i-l pregătește de la bun început.
În mod evident, e mai mult sentiment pașnic în 600 de mile, decât pac-pac și capete sparte. Acțiunea e înlocuită cu dialog și chip uman, filmat de aproape, astfel încât din grimase și priviri să simțim că are loc evoluția eroilor. Poate e suficient să vă spun că imaginea e semnată de Alain Marcoen (care a lucrat cu frații Dardenne la cele mai importante titluri ale lor, de la Rosetta și The Kid with a Bike, până la Two Days, One Night), ca să vă dați seama cât de naturalist și intimist se relevă detaliile în film. Dar, cu toate astea, nu înseamnă că filmul are neapărat valoare umană. Nu spun că e rău acest lucru; vă spun doar să n-aveți așteptări de acest gen. Sunt de acord că relația între Harris și Arni trece de clișeul unui scenariu de împăcare între rivali. E o împăcare autentică acolo. Dar am simțit – și s-ar putea să nu fiu singurul – că toată povestea e ușor inutilă din punct de vedere etic. Finalul filmului, prin care Hank îl pedepsește cu indiferență pe Arni, după ce relația dintre ei e suficient de avansată pentru a se numi frați de sânge, e o demonstrație de cinism de tip Tarantino sau chiar Haneke (vezi Funny Games, varianta din 2007). Deci, o mică farsă, un fel de film de examen de la facultățile de cinema, care pare să fi fost făcut de dragul exercițiului. Și de dragul lui Tim Roth, care a produs filmul și a jucat în el rolul lui Hank. Eu cred că dacă 600 de mile ia Trofeul TIFF 2015, Tarantino va fi obligat moral să vină, de la anul, în Cluj la fiecare ediție TIFF.
Filmul mai rulează vineri, 5 iunie, ora 22.00, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 12.30, la Cinema „Victoria”.
Mexic – S.U.A., 2015, 85’
Titlu original: 600 millas / 600 Miles
Regie: Gabriel Ripstein
Scenariu: Gabriel Ripstein; Issa López
Imagine: Alain Marcoen
Distribuție (parțial): Tim Roth; Kristyan Ferrer
Despre oameni și oi / Hrútar / Rams
Islanda, zilele noastre. Gummi și Kiddi sunt doi frați bătrâni, bărboși, ursuzi. Nu și-au vorbit de 40 de ani, se urăsc de moarte, iar singurele cuvinte pe care și le spun sunt scrise pe o hârtie, pe care câinele o duce în gură de la unul la altul. Ambii moșnegi, însă, au ceva ce-i face fericiți: au oi. În natura aridă a Islandei, unde are loc această poveste despre om și animal, oile au statut sacru. Precum vaca în India. Oamenii arată ca oile, au bărbi groase și priviri fixe ca berbecii, iar coarnele, chiar dacă nu se văd, se reflectă în îndârjirea lor ieșită din comun. Tot ce e spiritual, aici, vine de la oi, de ele depinde omul atât fizic, cât și emoțional; de fapt, în aceste locuri, veterinarul e ceea ce ar fi preotul într-o comunitate firească.
De aceea, când oile din sat se îmbolnăvesc și trebuie sacrificate, cei doi frați o iau razna definitiv. Iar ceea ce era ură și posesiune, devine acum ură totală și posesiune nebună. Conflictul lor, materializat printr-o tăcere de proporții biblice, reluând parcă duelul Cain-Abel în cheie islandeză, duce la un eșec care nu mai poate fi evitat. Răul se intensifică în atâtea nuanțe, se umflă ca o cocă uriașă, încât, la final, exorcizează personajul și îl întoarce la puritatea ancestrală. Scena din final, în acest sens, este pe cât de neașteptată, pe atât de balsamică.
Deși e greu de crezut, comedia e peste tot, aici, regizorul exploatând cu succes – și nesiropos, din fericire – zăcământul de umor pe care situațiile de ură hiperbolică îl dețin. E un mix de tensiune dramatică și tensiune comică, perfect mulat pe această poveste în care cuvintele sunt de prisos. Totul se leagă din priviri și acțiuni, totul e sugerat simplu, cu recurs constant la metaforă, la peisajul personificant și la muzică, splendid amestec de chitară și coarde. Cine a văzut deja legendarul Nói, albinói, al islandezului Dagur Kári, își poate imagina cu ușurință cum arată și ce ritm vizual are la fel de frumosul Despre oameni și oi. Sec, liniar, pictural, trist ca mesaj, nordic ca peisaj, rusesc ca profunzime, filmul lui Grímur Hákonarson are șanse mari de câștig la TIFF.
Filmul mai rulează vineri, 5 iunie, ora 17.15, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 22.30, la Cinema City 4 Iulius.
Islanda – Danemarca, 2015, 93’
Titlu original: Hrútar / Rams
Regie: Grímur Hákonarson
Scenariu: Grímur Hákonarson
Imagine: Sturla Brandth Grøvlen
Distribuție (parțial): Sigurður Sigurjónsson; Theodor Júlíusson
Valurile iubirii / Stream of Love
Recomandare scurtă și pe ultima sută de metri, pentru că o cronică a filmului am scris-o mai demult, aici: faceți tot posibilul și vedeți Valurile iubirii, documentarul lui Ágnes Sós. Va rula joi, 4 iunie, ora 15.00, la Cinema „Arta”. Experiment și experiență de viață, discurs cald și neobositor despre iubire, eseu plăcut la privire despre cum bătrânii vorbesc despre dragoste și sex, Valurile iubirii e un mare cadou pe care vi l-ați putea face la TIFF 2015.
Filmul mai rulează joi, 4 iunie, ora 15.00, la Cinema „Arta”.
Ungaria, 2013, 700’
Regie: Ágnes Sós
Scenariu: Ágnes Sós
Imagine: Ágnes Sós
