Dintre toate locurile în care se muncește greu în România, gândește-te la cele mai reci, mai dezolante. Vei avea ideea generală despre ceea ce înseamnă 8 martie, documentarul lui Alexandru Belc despre muncă, colegi, viață. Despre cum trece o zi de lucru în agenda câtorva românce din patru medii muncitorești. O mină de pe Valea Jiului, o cusătorie, o fabrică de lapte și un tramvai – sunt locuri care, în „epoca de aur”, erau floarea cea vestită. Acum, ele sunt în moarte clinică și, din mulțimea de muncitori care animau locul, au rămas doar câțiva „naufragiați”.
Ritmul de lucru, însă, a rămas iar șocul emoțional pe care îl produce filmul ține nu atât de peisajul extrem de apăsător al „joburilor” ex-comuniste în care femeile trag la jug pentru un salariu de nimic, cât de atitudinea lor cu privire la tot ceea ce este cu adevărat greu de suportat la lucru. Nu numai că nu se plâng, dar au găsit minime resorturi de „mers înainte” iar meritul absolut al documentarului – pe lângă compozițiile vizuale gri, decolorate, schematice, demne de pictura veristă interbelică – este că oferă mici lecții de viață, prin confesiuni puternice și incredibil de dezinhibate. Că sunt vorbărețe, tăcute, ironice sau blajine, toate femeile intervievate transmit un copleșitor sentiment de împăcare cu viața. Un fel de „of” adânc, înțeles numai de ele, dar cu zâmbetul pe buze. Este un film românesc frumos, dureros, obligatoriu pentru generația emo și, în general, pentru toți cei care și-au făcut o obișnuință din mici depresii că mall-ul e închis azi, că netul nu merge sau că placa de păr e stricată.
România, 2012, 60’
Regie: Alexandru Belc
Scenariu: Alexandru Belc; Tudor Giurgiu
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2012, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2012
