Î.Gl. și d.Gl. Adică înainte de Gladiator și după. Putem spune, cu mâna pe inimă, pe popcorn și pe nachos, că lumea cinema-ului de inspirație istorico-mitologică se împarte în două: înainte și după marele film din anul 2000. Lucru valabil și pentru autorul lui, Ridley Scott. Nu spun că e unicul caz (de fapt, fenomenul „produsului influent” e vechi în cinema, așa cum e în muzică și televiziune) și nu e neapărat rău că se întâmplă așa atunci când ceva esențialmente diferit apare pe piață și rade tot în calea sa. Dar să fim cinstiți: aproape tot ce s-a creat d.Gl. în cinematografia cu și despre antichitate este (ca să mă exprim în context) același Gladiator cu alt coif. Sau, parafrazându-l pe istoricul George Sadoul, filmul de căpătâi e „locomotivă”, iar filmele mimetice de după el, „vagoane”.
Din acest punct de vedere, Exodus: Gods and Kings (3D) este un d.Gl. Sau un vagon care pretinde că nu există locomotivă. Ei bine, există. Și să nu ții cont, ca regizor cu vizibilitate mondială cum e Ridley Scott, că știm pe de rost Gladiator, producând un film pe aceeași rețetă și repetând soluțiile de succes (le iau pe rând: bătălia din primele minute de film; scenele de luptă; muzica vocală din tânguiri cu iz oriental; triunghiul Monarh aflat pe moarte – Fiul, succesor nevrednic – Generalul de armată, favorit ca succesor; etc.), toate astea denotă compromis, plictiseală regizorală și chef de a face bani.
Și face. Încasările gigantescului Exodus din primul weekend a strâns peste 24 de milioane de dolari doar în S.U.A. Dar nu asta contează și poate ar fi fost OK până și copy-paste-ul flagrant din Gladiator, însă felul în care e tratată povestea de la care pornește Exodus – episodul biblic al plecării evreilor din Egipt, sub conducerea lui Moise, după 400 de ani de robie – exprimă prea puțin în raport cu ce oferă acel episod. Mă refer la infinitele nuanțe umane și la uriașul zăcământ de spiritualitate ebraică din cărțile Exod, Levitic, Numeri și Deuteronom, pe care, în goana după efect 3D, Ridley Scott le ratează rând pe rând. Mă văd nevoit să amintesc din nou de Gladiator, pentru că, practic, Exodus n-a fost făcut din dorința regizorului de a ilustra un caz biblic complex și controversat. De fapt, e chiar irelevant că Moise e în primplan. Ridley Scott a căutat un story pe care să-l muleze pe modelul Gladiator, distorsionându-l fără ezitări.
Așa că n-o să vezi în Exodus cele mai sensibile momente ale istoriei lui Moise, ci ambalajul lor, numa’ bun pentru înflorituri de Hollywood. Ba chiar pentru câteva minciuni gogonate (inclusiv finalul, șocant ca invenție…), cu care Ridley Scott îi impresionează pe toți cei pentru care Biblia e o înșiruire de grozăvii: Eva cu șarpele, Noe cu potopu’, Moise cu urgiile și cu deșertu’, Iona cu balena, Hristos cu minunile etc. Din păcate, Ridley Scott reduce trama biblică la acest nivel de abțibild, golit de conținut, astfel încât să dea bine ca efecte. Personajele sunt univoce (în special faraonul), fără acele șovăieli care dau credibilitate. Divinitatea apare doar ca manifestare a naturii, nu și ca prezență metafizică permanentă, determinantă. Încă o dată se confirmă că cinema-ul e doar joacă. Aici, o joacă de-a Biblia.
Iar Moise nu e bătrânul cu barbă albă, n-are toiag (celebrul toiag cu puteri nefirești) și nu e încet la vorbă, ca biblicul Moise. Nu-l vedem aruncând opincile deoparte, când vorbește cu Dumnezeu și nici nu-l vedem omorându-l pe soldatul egiptean și îngropându-l în nisip, ca mai apoi să-l apuce remușcările și să fie alungat pentru crimă. Moise din filmul lui Rildey Scott e Christian Bale, dar nu slab ca-n The Fighter și nu gras ca-n American Hustle, ci înarmat până-n dinți și lucios ca spartanii din 300. Are cam 40 de ani, e general de armată, îi place să facă pe misteriosul și să dea replici deștepte în puncte culminante. Moise este, deci, un frumos, un american, un supererou zămislit de Hollywood pe tiparul benzilor desenate. Cât despre Ramses (Joel Edgerton), nu cred c-am văzut un bad guy mai nesigur construit în toată istoria block-buster-urilor; prin înfățișare, e cocalarul violent, cu capsa pusă, fără creier; prin gesturi și discurs, e uman și inteligent. Dar indecis între cele două extreme, ceea ce face ca tonalitatea de conflict – good vs. evil – să fie slabă.
Falimentar ca mesaj și exagerat ca reflectare a textului-sursă, Exodus are totuși un merit uriaș: dinamica acțiunii, creată 3D. Urgiile, despicarea mării, bătăliile, panoramele citadine umplu ecranul de vitalitate și te îngroapă în fotoliu de uimire. Cred că toată armata lui Ramses n-a avut soldați cum are Exodus specialiști în efecte vizuale… Și mai e un merit, datorat tot efectelor 3D. Îți vine să mergi în Egipt după ce vezi Exodus. Da, e un film turistic, ireal de panoramic și de dinamic. Film de mall; zero profunzime, (aproape) zero mesaj.
S.U.A., 2014, 150’, 3D
Regie: Ridley Scott
Scenariu: Adam Cooper; Bill Collage; Jeffrey Caine; Steven Zaillian
Imagine: Darius Wolski
Distribuție (parțial): Christian Bale; Joel Edgerton
