Milioanele de tineri care își strică ochii pe YouTube, zilnic, dând click după click în căutare de war scenes, headshots, graphic footage 18+ etc., vor lua o pauză după ultimul film al lui Clint Eastwood. American Sniper te satură de orori și dramă, cât pentru o lună de orori și dramă împrăștiate pe net și la TV. Așa cum Maidan al lui Loznitsa sau The Act of Killing al lui Joshua Oppenheimer ilustrau, concentrat și exponențial, evenimente ultra-violente, tot așa American Sniper vine ca un tsunami și mătură tot ce era înaintea lui pe tema războiului din Irak. Dar într-o cheie fantastic de decentă și, culmea, rafinată, în ciuda tonelor de sânge și dramă care curg pe ecran. Dacă voiați să vedeți un The Deer Hunter al zilelor noastre, luați și gustați. E acum pe ecrane.
American Sniper, povestea reală a celui mai bun lunetist din istoria Americii, este, de fapt, ecranizarea cărții pe care însuși lunetistul a scris-o. E vorba despre celebrul soldat Chris Kyle (de acum al și mai celebrului Chris Kyle, mai bine zis), un dulap de om cu suflet mare și pălărie de cowboy pe cap, care pleacă în Irak.
Din redneck-ul simpatic, cu fire moale și o bere în mână, Chris devine cea mai fioroasă armă din timpul ofensivei americane împotriva talibanilor. Poreclit „The Legend” pentru cifra uriașă de ținte doborâte, Chris e atât de bun, încât nici lui nu-i vine să creadă. Fiecare secundă de război e o secundă de fericire că își apără camarazii din umbră, din spate, de pe acoperișuri. Însă Chris nu e doar lunetistul, ci și soțul și tatăl, roluri pe care le simte tot mai puțin. Setea de luptă și gândul că de el depind zeci de camarazi sunt resorturi care-l fac pe Chris să-și numere zilele de permisie, acasă, până la următoarea misiune. Ruptura ireparabil de adâncă între tatăl, soțul și soldatul Kyle – cu procese de conștiință care pun pe cântar iubirea de familie și iubirea de țară, încercând să măsoare absurd cantitatea de datorie din fiecare – oferă filmului American Sniper conținut autentic de cinema psihologic, cu înveliș de action movie sângeros. Filmul abundă de ipostaze de oroare și dramă, care-ți rămân pe retină: soția care plânge în fotoliu; soldatul întors acasă, mut de alienare în timp ce-și ține fiul în brațe; copilul găurit cu bormașina; mama împușcată în inimă etc. Dacă voiam să vedem varianta modernă a vechiului shell shock, atunci Chris Kyle, în felul în care e portretizat de un Bradley Cooper supraponderal dar intens, glacial, e un bun studiu de caz.
Estetic și structural, filmul merge ca un automat M16. E extrem de mult război pe ecran, dar totuși nu vezi scene de luptă trase de păr, câștigate întotdeauna de americani doar pentru că sunt filmate avantajos și selectiv. Nu vezi situații dramatice stufoase, care să te facă să te scarpini în cap „că oare ce-o fi vrut să spună”, după care, la final, să ți se înșire nu știu câte flash-back-uri care să explice tot… American Sniper e liniar, cursiv, intens, bine împărțit pe episoade astfel încât gloanțele soțului pe front să fie cam egale cu lacrimile soției de acasă. Cel mai mult mi-au plăcut salturile de la tensiune la acalmie și invers; sunt fenomenal de vii și de bine ținute în frâu, muzical, vizual, actoricește. Iar faptul că e regizat de Clint Eastwood, care doar în ultimii ani a făcut filme ca Changeling și Gran Torino, ultimii ani însemnând de la vârsta de 80 de ani în sus… Well, I like it even more.
Dar, există un dar… Dacă am scoate din ecuație „based on a true story”, ar fi simplu. Dom’le, ar fi un film în care un brav ostaș își salvează camarazii, într-un război sfânt, purificator. Ar fi un clasic good guy vs. bad guy, ar fi un bun amestec de thriller, western și romance, fără îngroșări de dragul publicului cu popcorn în brațe. Iar lui Clint Eastwood nu i s-ar mai reproșa, răutăcios și superficial, că face western din orice. Din păcate, însă, filmul are la bază poveste reală, iar modul în care e reflectat războiul ține de elogiu patriotard, nu de realism. Aici avem exclusiv eroul, cauza, crezul, inamicul, Uncle Sam, așadar o poleială dezamăgitor de intenționată a războiului din Irak, pe care patriotismul lui Clint îl cam spală de păcate. E ca și când n-am fi aflat de crimele de război și de „erorile de calcul militar” comise, ani la rând, de forțele americane în Orient. Repet, una e construcția și perspectiva filmului, ireproșabilă și perfect realistă, până la un punct, și alta e opțiunea pentru „romantism militar”. Din acest punct de vedere, mă văd nevoit să pun în aceeași oală acest decent și tulburător American Sniper cu afectatele, siropoasele și publicitarele Fury și Black Hawk Down. Singurul element care parcă aduce povestea cu picioarele pe pământ e însuși Chris Kyle – modest, calm, precaut, un om cu somn adânc și vorbe de duh, care fuge de eroisme și care își sună soția cu trei minute înainte de luptă.
Din fericire pentru Clint Eastwood, care are „doar” 84 de ani, acesta e încă unul din titlurile lui excepționale, produse și regizate la bătrânețe. Din păcate pentru cinema-ul american, Clint are într-adevăr 84 de ani.
S.U.A., 2014, 132’
Regie: Clint Eastwood
Scenariu: adaptare de Jason Hall după cartea scrisă de Chris Kyle, Scott McEwen, James Defelice
Imagine: Tom Stern
Distribuție (parțial): Bradley Cooper; Sienna Miller
