Poate cel mai frecvent of al românului este că în România nu e ca „pe dincolo”. Un „dincolo” îndepărtat, vag, un „dincolo” superior, frumos, curat, bine gândit. În orice caz, un „dincolo” cum noi n-avem. Ei bine, dragi emițători de of-uri, poate știați, poate nu, dar avem. Bine, nu făcut de mână românească, dar avem. Și se cheamă Rimetea.
Rimetea e satul-monument din nordul județului Alba. Mâna care l-a făcut e maghiară, iar acest lucru – pentru cei care ați pus vreodată piciorul într-o așezare secuiască sau săsească din Transilvania – e cea mai bună garanție că vorbim despre un loc superior, frumos, curat, bine gândit etc.
Rimetea. Autentic
Rimetea (în maghiară Toroczkó, în germană Eisenburg) are, totuși, ceva în plus față de un Câlnic, un Biertan sau o Sovata. Unu la mână, e natura fantastic de impunătoare, de necomparat cu alte locuri de prin țară. Stâncile enorme ale Pietrei Secuiului (1.128 m alt.) fac umbră satului la doar câteva sute de metri, ca un vulcan japonez care astupă jumate din cer cu masivitatea lui. Peisajul e și mai acaparant, cu cât nu există o urcare treptată în altitudine, ci o „ridicare în bloc” față de șes a masivului, fenomen specific nu Apusenilor, ci mai degrabă Meridionalilor.
Doi la mână, Rimetea se separă de restul satelor prin integritatea ambianței. Dacă la Câlnic (căci aminteam de vechiul sat săsesc de lângă Sebeș) cetatea e o oază de medievalism, încercuită de armatele tot mai numeroase ale puradeilor de culoare, Rimetea e un monument întreg prin excelență. Un sat cu cap și coadă, cu identitate arhitecturală. Când îl străbați, îți dai seama că nu e spoit și măturat doar în centru, în mod izolat și ipocrit, ci de la prima la ultima uliță. De ce? Pentru că încă și acum peste 90% din populația satului e de etnie maghiară. Vorbim, deci, despre un sat integru, ca civilizație, un sat păstrat, nepărăsit, încă locuit de cei care l-au făcut frumos. Ba mai mult, localnicii care dețin case-monument în Rimetea primesc, anual, donații din partea Budapestei, pe care trebuie să le consume strict pentru renovarea caselor. Și nu e un basm, chiar se întâmplă. În felul ăsta, sătenii sunt încurajați să înțeleagă și să conserve valoarea satului în care trăiesc, ceea ce face ca ulițele Rimetei – cu case nobiliare și iobăgești de secole XVIII-XIX – să fie proaspete în vechimea lor.
Să nu vă sperie expresia „integritatea ambianței”, pe care am folosit-o înainte. Rimetea, dacă are ceva distinctiv, atunci are simplitate și tihnă. De fapt, dacă ar fi să găsesc un cuvânt pentru Rimetea, definitoriu din punct de vedere turistic, liniște cred că ar fi potrivit. Străzi largi, zonă de deal, trafic rutier aproape de zero, populație în vârstă și, mai ales, o rânduială stradală cu verdeață și flori, care te trimite cu gândul la vechile stațiuni balneo. Nu e nimic spectaculos aici, totul se rezumă la un echilibru domol, fără surprize, iar orice plimbare sau cafea băută în Rimetea, într-una din pensiunile care ocupă piața centrală, te fac să crezi că ești într-un muzeu în aer liber. Casele localnicilor, înșirate egal, în fronturi, cu fațade neoclasice încărcate cu ghirlande și panglici din tencuială albă, cu porți gigantice, sunt dovada vie că, aici, viața a adus belșug, nu sărăcie.
Bune de fotografiat, în acest sens, sunt oricare din următoarele: Muzeul Etnografic, biserica unitariană, școala, stația de pompieri, vaiorul, casele cu nr. 8, 19, 237, 260, Muzeul doamnei Ida (nr. 174), Moara de apă (nr. 48-50). De văzut și de pozat inclusiv (sau mai ales, depinde de gusturile voastre fotografice) casele iobăgești de secol XVIII, de la margine de sat, mai modeste și mai sărăcăcioase decât cele din centru. Dar poate și mai puternice, ca impact vizual. Există chiar și câteva trasee tematice de vizitare a satului, pe care le găsești pe un panou de lângă Muzeul Etnografic.
Iar acum, un secret: Strada Strâmtorii. De la Căminul Cultural, faci dreapta pe o stradă extrem de îngustă, pavată cu piatră de râu. În primă fază n-o vezi; tre’ să te freci la ochi ca să îți dai seama că e, într-adevăr, stradă. Ulicioara te duce până sus, pe o colină a satului și e atât de strâmtă şi de înghesuită între case, încât mai degrabă te strecori decât mergi. Dar merită efortul: când ajungi sus, la ultimele case, obții panorama satului şi, mai ales, a „muntelui”. Adică a Pietrei Secuiului, în forma lui de uriaş întins pe spate.
Rimetea. Tradițional
O clanță în formă de șarpe, o poartă din fier forjat, un dulap pictat cu flori și un costum popular mai viu ca curcubeul. Rimetea e și așa ceva, nu doar case văruite în alb. De fapt, Rimetea e mai ales așa ceva. Încă din secolul XIII, țăranii de lângă Piatra Secuiului au știut să-și valorifice ținutul, ocupându-se cu munci care au adus belșug și care au exprimat belșugul: mineritul și prelucrarea fierului („motorul” de funcționare al Rimetei încă din evul mediu, care a propulsat satul la rangul de oraș minier încă din secolul XVII), pictura pe mobilă (de o finețe și complexitate ieșite din comun, comparabile cu tradiția săsească a picturii pe mobilă, de care, de altfel, a și fost influențată), creația de port popular (cel mai elaborat și luxos din România, întrecându-le până și pe cele din Maramureș). Dovezi, unelte și documente despre toate acestea veți găsi în Muzeul Etnografic din centrul Rimetei – o clădire imensă, cam scârțâită la încheieturi, dar ultra-valoroasă în vitrine.
Rimetea. De dormit, de mâncat
Nu vă așteptați la o stațiune, dar nici să nu vă imaginați că, dacă bate vântul prin Rimetea și nu vedeți cozi de autocare cu turiști, ați ajuns în no man’s land. Sunt o mulțime de pensiuni în sat, care primesc anual mii de turiști, în special din Franța, Polonia și Anglia. Și nu vin ei degeaba. Liniștea de care spuneam înainte înseamnă, pentru vârstnici mai ales, tot ceea ce trebuie pentru un concediu la pensie. Tinerii, dacă strâmbă din nas în clipa asta, trebuie să știe că au și ei ce să facă, la Rimetea. Traseele de urcare spre Piatra Secuiului și spre Cetatea Colțești sunt (puțin spus) aventuroase. Unde mai pui că Piatra Secuiului e un loc celebru pentru alpinism și zbor cu parapanta, pentru cei care pot. De fapt, există și sezon turistic la Rimetea (mai – octombrie), cu vârf în fiecare august.
Că veni vorba de cazare, pensiunile din Rimetea se pot lăuda cu două puncte forte: pitorescul boieresc al interioarelor și, mai ales, bucătăria tradițională. Subliniez, tradițională. Chiar dacă nu vă cazați în sat, ar fi păcat să nu încercați cozonacul cu scorțișoară, cu mac, supa de mere, supa de varză, pieptul de pui cu caș, „sacul de cenușă” (adică prăjitură cu nucă și albuș). Poftă bună, drum bun. De fapt, drum foarte bun vă doresc, mai ales pe ultimii kilometri înspre Rimetea: șoseaua perfectă, șerpuită, umbrită de nuci noduroși, e ceea ce orice doritor de peisaj își dorește. Ca să nu mai spun de fotografi, care ar face un photo-shooting chiar acolo pe șosea, sub nuci, din prima secundă în care în care intră pe șoseaua respectivă. Eu, unul, așa am făcut, iar imaginile portrait de mai jos cred că sunt destul de… convingătoare.
Obiectiv turistic: satul Rimetea
Localizare: Rimetea (județul Alba)
Acces: cu mașina
Facilități: parcare; cazare; campare; restaurante; magazine de suveniruri
Surse de informație pentru acest articol: Muzeul Etnografic din Rimetea
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă
