„Singur împotriva tuturor” stă scris pe capul lui Emilian Oprea, de pe afișul filmului De ce eu?, în care Oprea joacă rolul tragic al procurorului Panduru. Dar nu vă închipuiți un die hard cu bruși williși desculți, în maieuri asudate. Închipuiți-vă un film cu ritm de serial, așezat, fără hopuri mari, fără sânge la vedere, un film încordat, dar a cărui încordare vine strict din replici și din ce nu se vede pe ecran. Un film made in RO, de conținut psihologic și context autohton, care, din nou, va plăcea unui număr infim de spectatori.
Tragedia lui Panduru, despre care vorbeam, e reală. S-a întâmplat în 2002 iar Cristian Panduru din film e, de fapt, Cristian Panait, tânărul procuror care s-a sinucis la scurt timp după ce primise dosarul lui Alexandru Lele, acuzat de corupție. Nu e important acum să știți cine e Panait, cine e Lele, deși despre moartea lui Panait și dosarul lui Lele s-a vorbit la vremea aia. Și, cu toate că dosarul e legat într-un mod încă neexplicat de numele lui Victor Ponta, probabil mulți vor afla abia acum, odată cu filmul, despre toate astea. În fine, nu Ponta (pe care regizorul Tudor Giurgiu nu face imprudența să-l aducă în poveste și să riște banalizarea subiectului) și nu cazul penal sunt importante în film, ci lupta dintre om și sistem. Dintre un Panduru tânăr, onest, care crede în justiție mai mult decât toți șefii lui la un loc, și o lume de mânjiți, la cel mai înalt nivel, pe care nici toată apa Iordanului nu-i mai poate curăța.
Sunt șanse mari ca până și spectatorul sceptic și lipsit de chef să cadă pe gânduri, la filmul lui Giurgiu. Povestea lui Panduru – dincolo de orice coloraturi politice, de context și de sezon – e cazul clasic al românului care, din prima clipă în care scoate capul în lume, n-are nici o șansă. Ba mai mult, cu cât insistă să spere că dreptatea va triumfa și că merită să lupte pentru asta, cu prețul sănătății, al iubitei, al familiei etc., cu atât cei care n-au nici o legătură cu dreptatea îi toarnă smoală în cap. Tot ce mișcă în jurul lui pare să fie putred, cu două fețe și inclusiv șefii lui, barosani ai Curții Supreme de Justiție, par să îl arunce pe naivul Panduru în cușca leilor, doar pentru ca leii să scape. Sub pretextul călirii, al „botezului”, Panduru primește în mod strategic un caz imposibil de soluționat, timp în care agresiunea codificată, dar teribil de prezentă a SRI-ului îl face pe tănâr să nu se simtă sigur nici măcar în brațele femeii.
Din fericire pentru publicul nepasionat de Drept, filmul lui Giurgiu nu e o paradă încâlcită de legi și sisteme, pe care să nu le priceapă nimeni. Accentul cade pe felul în care omul Panduru e zdrobit de presiunea imensă, zilnică a celor care nu vor soluționarea cazului și care sapă tot mai adânc în siguranța de sine a acestui tânăr nemânjit de sistem. E un proces de înstrăinare pe care Giurgiu îl împarte în detalii de close-up, de prim-plan, în fragmente de mimică, de gest, uneori de sunet, astfel încât să crezi că ești acolo și că și tu treci prin asta. Poate vă veți da seama, poate nu, dar povestea stă în detalii de ambianță, de context scenic, strategie specifică thriller-ului. Raze de lumină care taie fumul din birouri, fețe de oameni filmate în penumbră, secvențe de acalmie urmate de neliniște și de mișcări epuizante de cameră, întunecime, lumină bruscă – sunt soluțiile unui regizor care a înțeles că intensitatea vine din interiorizare, nu din pac-pac și bum-bum.
Mai mult chiar – și intenționat n-am pomenit nimic despre asta până acum –, dialogurile asigură, poate, 90% din vigoarea poveștii. Totul se consumă în replici, în energia conversațiilor, în ceea ce poate să ascundă un cuvânt rostit sau, din contră, nerostit. E în permanență această pendulare stresantă între ce se spune și ce nu se spune, între ce e evident că gândește Panduru și ceea ce abia exprimă verbal, de teamă, de prea multă prudență. Există, însă, un mic exces de „șmecherizare western-ească” a personajelor, în special a șefilor lui Panduru. Replici spectaculoase, întotdeauna inspirate, perfecte, aruncate peste umăr; priviri grave, de monolog la rampă; intrări în scenă și ieșiri din scenă frumos cosmetizate teatral – în sfârșit, un arsenal de ipostaze forțate, care nu aduc verosimilitatea atât de necesară poveștii, ci o atmosferă cinematografică căutată, pitorească, pe linia lui Scorsese. Exemplul total, aici, e rolul lui Mihai Constantin, rol de „vulpoi bătrân”, sătul de pretenții, de efort, de aspirații, opus absolut al lui Panduru. Oarecum caracter hibrid, situat la mijlocul drumului între jungla Bucureștiului și dreptatea încă pâlpâitoare, procurorul Codrea, jucat de Constantin, e atât de savuros și de iconic, încât dă în western urban. Dar face ca filmul, uneori, să nu mai fie „pe bune”, iar asta e o problemă. În schimb, Emilian Oprea, în rolul lui Panduru – rol fără creșteri de tonalitate, rol monoton în definitiv – reușește să folosească monotonia ca încordare și neliniște. Și, de aici, să devină esențial, fără să fie spectaculos sau sclipitor în acest film dedicat tuturor celor care nu vor să plece capul.
Și încă ceva, cu care îmi pare rău să-mi închei cronica. Iar ne-am chinuit să auzim ce vorbesc oamenii ăia pe ecran; am vrea subtitrare în engleză, ca la festivaluri, if possible… Oare când vom vedea filme românești perfect audibile?
România, 2015, 125’
Regie: Tudor Giurgiu
Scenariu: Tudor Giurgiu; Loredana Novak
Imagine: Marius Panduru
Distribuție (parțial): Emilian Oprea; Mihai Constantin
