Sebeșul e al meu. Nu-i al urmașilor urmașilor voștri, care, probabil, vor purta măști de gaze și-n somn. Sebeșul e al meu și, cu toate minusurile grave care există acolo și care te fac praf când ți-e lumea mai dragă – aerul toxic, mafia lemnului, administrația leneșă, delăsarea socială cronică, înmulțirea galopantă a cocalarilor, trista îmbătrânire a populației pe toate planurile, etc. –, totuși există chestii nevinovate care te fac să te simți bine. Și care îți aduc un zâmbet, printre riduri, făcându-te să uiți de mafie, de poluare, de cocalari.
Una dintre acele chestii nevinovate e Festivalul Național de Artă Dramatică pentru Liceeni „Radu Stanca”, ediția a V-a, 24-26 aprilie 2015. Și spun „chestie” nu ca să fiu un băgător de seamă răutăcios și să-i scad importanța, ci ca să vă asigur că ăsta e felul în care festivalul e privit de către cei care n-au nici o legătură cu el. De obicei, un festival își câștigă locul în comunitate abia atunci când cei care n-au nici o treabă cu el zic „oau, ăsta da festival!” sau „ce-aș vrea să ajung și eu acolo!” La Sebeș, festivalul despre care vorbim e departe de a fi un eveniment la care mulți vor să ajungă. N-a câștigat nici măcar 5% loc în mintea oamenilor – exceptându-i, bineînțeles, pe tinerii pasionați care îl fac, pe cei care participă și pe toate rudele lor. Probabil va curge multă apă pe Mureș până când festivalul va fi un eveniment într-adevăr național, respectat, temut, bine finanțat, promovat.
În enumerarea de mai sus aș sublinia „bine finanțat”. Pentru că de acolo derivă „promovat”. Dar… să vedem partea plină a paharului. Chiar dacă e un festival de liceu și are, vrând-nevrând, un caracter obligatoriu școlar, deci educativ, deci limitat, vorbim de un eveniment bine făcut. Care are șanse să fie foarte bine făcut și să ajungă la urechile nu doar ale comunității teatrale din RO, ci și la ale publicului larg. Deocamdată, însă, e un eveniment mic, dar atent la detalii, la confortul și starea de bine a trupelor participante, la bunul mers al jurizării, la tot ceea ce înseamnă, tehnic, un festival de mici dimensiuni. Pentru unii, însă, e mare; ba chiar e considerat a fi printre cele mai bune din țară, la nivel de liceu, lucru care nu poate decât să-i bucure pe cei câțiva oameni inimoși care se zbat, an de an, să-l facă. Mă refer la elevii și profesorii Colegiului Național „Lucian Blaga” din Sebeș, care au avut încăpățânarea să facă bici până și din ultimul sfanț pe care l-au avut, sacrificându-și buzunarele și odihna. Nu e puțin lucru și, dacă ar avea mai mulți bani, sunt sigur că ar mări valoarea premiilor, ar include excursii și dezbateri tematice pentru elevi, ar diversifica programul de festival, etc. Deocamdată, valoarea festivalului și felul în care a evoluat nu au nici o legătură cu bugetul primit. Nu putem pune pe seama banilor faptul că, în sală, nu mai avem scuipători de semințe și mitocani la galerie. E liniște deplină la spectacole, raportul scenă-sală e unul decent și matur, iar asta, dați-mi voie s-o spun, e mare lucru.
Spectacolele
Cât despre spectacole, n-o să fac o cronică pentru fiecare în parte, pentru că nu ar ajuta pe nimeni. Ar fi o risipă de fraze și învârtire în jurul cozii. Mai degrabă voi puncta, cu plus și minus, elementele din spectacole care cred că au fost definitorii. Sper, dragi elevi, să vă folosească.
Satul electronic (trupa „GONG”, Roman, r. Cătălina Bostan și Vlad Ianuș)
+ indiscutabil, cel mai „bine legat” spectacol din festival, prin scriitură, ritm, atmosferă și soluții scenice, apropiindu-i, întrucâtva, pe tinerii elevi din spectacol de înțelegerea modului profesionist de a face teatru;
+ abordarea unui mediu social extrem de rar văzut pe scenele din România: satul românesc. Replicile au fost în întregime scrise într-un grai regional bine delimitat, asigurând un context scenic compact și autenticitate;
+ energia actoricească a elevilor, de cele mai multe ori bine ținută în frâu și bine dozată în funcție de intensitatea scenelor;
+ umor de situație, de limbaj, de caracter, prin răsturnări de momente, prin contraste și prin contrapunct scenic (serios – comic – trist – comic), împlinind vechea dar întotdeauna valabila rețetă a comediei;
+ momente de slapstick comedy, neduse în ridicol, care ne-au făcut pe toți să râdem ca niște copii;
+ devierile amuzante de limbaj, din grai regional în exprimări actuale;
+ echilibrul energetic al spectacolului și valoarea egală a partiturilor actoricești, vădind ore în șir de repetiție și migală;
+ decoruri, costume și recuzită bine integrate în jocul actoricesc, stârnind umor și creând acțiune mai ales acolo unde era mai mare nevoie de aceasta. Scenografia – unitară, 100% adaptată poveștii – a devenit, aici, personaj;
– graba rostirii, datorată emoțiilor și surplusului de energie scenică. Întotdeauna, când textul e scris în grai, acesta trebuie rostit mai clar, mai rar, pentru ca cei care nu îl vorbesc în viața de zi cu zi să îl audă și să-l înțeleagă;
– introducerea, în poveste, a elementelor de tehnologie nici nu ajută, nici nu încurcă. Sunt inutile, narativ, nefiind nici măcar sursă de umor.
Cafeaua d-lui ministru (trupa „COLB”, Sebeș, r. Tereza Cândea)
+ precizia jocului scenic, fără fisuri și bâlbe, fără căutări de gesturi și fără plusări, în cazul tuturor celor trei actori (Cristian Oană, Roxana Sabău, Alin Roman), în absolut fiecare situație;
+ distribuția actorilor, bine aleasă pe criterii de fizionomie și buna împărțire a rolurilor, astfel încât partiturile să fie egale, ca intensitate. Relația între partenerii de scenă a fost sigură, fără pierderi de ritm;
+ rapiditatea schimurilor de replică, cu dicție clară și forță vocală;
+ accente clare în fiecare situație scenică;
+ mișcare scenică echilibrată, umplând „golurile” de replică;
+ ritm scenic alert, bine frazat, exprimând o poveste suficient de concentrată pentru a deveni, de pildă, scurtmetraj;
– subiect neclar și inconsistent, fără profunzime, sau tratat în așa fel încât a ajuns să pară fără profunzime;
– energia scenică a actorilor și umorul rece, ușor artificial al situațiilor au distras atenția de la poveste și au canalizat-o exclusiv asupra jocului scenic.
Ursul (trupa „ARTHESIUM”, București, r. Cosmin Cornici)
+ opțiunea pentru un text simplu la prima vedere, dar pretențios în realitate, cerebral, retoric, pe care tinerii elevi de la București l-au înțeles ca sursă de umor inteligent;
+ polarizarea netă a tonalității în spectacol, prin dialog și mișcare: violentă, agresivă la început, caldă, umană la final;
+ capacitatea matură, actoricește, a elevilor Andrei Anghel și Ioana Budu de a exprima tranziția de la încleștare la tandrețe. În doar câteva minute de spectacol, prin jocuri scenice simbolice, din gesturi și pași, prin soluții mai degrabă coregrafice, relația conflictuală a devenit amoroasă;
+ ritm scenic echilibrat, fără prea multe plusări de dragul râsetelor;
+ mișcare scenică asumată, conștientă, fără umpleri inutile de spațiu doar pentru că există un spațiu scenic care trebuie umplut;
+ intervențiile sprintene, de contrapunct ale lui Cătălin Bucur, în rolul băiatului de casă, au dat ritm dialogurilor;
+ alternarea credibilă de umor și tristețe;
– exagerarea agresivității (rostire monoton stridentă, gesturi prea puternice), mai mult în cazul lui Andrei Anghel decât în cel al Ioanei Budu.
O creangă de liliac alb în ianuarie (trupa „DOR FĂRĂ SAȚIU”, București, r. Dora Lazăr)
+ unitatea spectacolului, ca tonalitate, în ciuda faptului că scenariul fusese compus din două piese distincte, ca poveste;
+ salturile subtile de la o poveste la cealaltă. Meritul le revine în totalitate actorilor, care au păstrat ritmul și atmosfera, astfel încât să simțim că e aceeași poveste, aceleași tristeți, același mesaj;
+ liantul celor două povești a fost tânăra Maria Kira Rezac, al cărei rol a adus pe scenă aproape toată finețea și profunzimea de care avea nevoie o asemenea împletire de povești;
– incapacitatea de a da viață tempo-ului exagerat de moale al spectacolului. Opțiunea pentru tonalitatea lentă, pentru simbol, pentru visare poate îmbogăți povestea cu atmosferă, cu nuanță, însă e întotdeauna riscantă. Fără accente puternice, de contrapunct, în jocul actoricesc, spectacolul devine plictisitor. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel.
Welcome America (trupa „BIRLIC”, Fălticeni, r. Gheorghe Balint)
+ mesajul direct, completamente educativ al spectacolului și intenția clară de a-l transmite fără ocolișuri, pentru a schimba în bine mentalitatea publicului;
+ amestecul credibil de umor grotesc și dramă;
+ ilustrarea autentică, naturalistă a subculturii;
+ curajul de a scrie un text dramatic de la zero și capacitatea de a-l pune în scenă pe gustul și pe înțelesul publicurilor din ziua de azi;
+ saltul bine controlat de la gălăgie la tristețe, în special în final, care a conturat foarte bine mesajul de închidere a poveștii;
– excesul de gălăgie și de urâțenie socială, prin scene repetitive, de la un moment dat plictisitoare;
– conținutul „subțire” al poveștii, cu exprimări și jocuri scenice explicite, fără sugestii, fără gesturi-simbol care ne-ar fi putut pune pe gânduri, ca spectatori și care ar fi putut „adânci” spectacolul.
Oglinda (trupa „THALIAMAR”, Mangalia, r. Aura Stuparu)
+ mesaj util, responsabil, profund educativ, universal, capabil să corespundă inclusiv adulților;
+ naturalețea copilărească a situațiilor și umorul plăcut, original al fiecărei confruntări între personaj și proiecția sa în oglindă;
+ energie actoricească ieșită din comun. Deși spectacolul a „beneficiat” de o pană de curent, tinerii actori au continuat să joace ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar după ce a revenit lumina și au reluat scena, energia lor a fost de câteva ori mai puternică, dovedind că impasul înseamnă un atu, pentru cei care vor să-l depășească;
– joc scenic copilăros, uneori împrăștiat, fără o organizare coregrafică limpede, cât de cât definită;
– dicție neclară și gesturi nesigure, în cazul unor scene care ar fi trebuit să conteze tocmai ca dialog și gestică;
– spectacol liniar, ca tonalitate, fără prea multă vigoare în scenele de conflict.
Lecția de nesimțire sau cum să devii nesimțit (trupa „C.N.A.I.’s STAGE”, Câmpeni, r. Sanda Bold)
+ „meciul” intens de energie scenică, aproape ireproșabil dus până la capăt între personajul pur, naiv și plăpând al Iulianei Danciu și personajul înțepat, tăios, bine înfipt al Andreei Jurj;
+ contrastul de caractere a asigurat succesul comediei, oferind personajelor statut de adversari, egal interesanți și egal convingători, în totală incompatibilitate unul cu altul;
+ prin gest, replică, mișcare, priviri, coafură și vestimentație, cele două actrițe și-au asumat pe deplin conflictul și l-au ilustrat cu umor spontan, de caracter;
+ spectacol construit exclusiv pe dialog, cu ritm bine susținut tocmai din lupta între remarci;
– redundanță a conflictului, prin repetare de soluții comice;
– lipsă de profunzime, tocmai datorită acestei repetiții;
– text dramatic mult prea explicit, cu repetare obositoare și inutilă a cuvântului „nesimțit” în cadrul lecției, în condițiile în care era deja foarte clar scopul lecției.
Și, încălecând pe-o șa, vă asigur, dragi elevi, că ați făcut un lucru bun venind la Sebeș, la acest festival despre care vom mai auzi doar dacă Sebeșul va vrea să îl mai facă. Până atunci, vă doresc să jucați nu pentru premii, nici pentru profesori, nici pentru părinți, nici pentru trecătoarea concurență, ci pentru voi. Habar nu aveți cu cât drag sunteți priviți din sala de teatru și, mai ales, de la masa juriului, unde colegii mei zâmbeau, ca și mine, pentru că vedeam bucurie pe scenă. Felicitări tuturor.
Premiile festivalului
Marele Premiu: Satul electronic
Premiul I: Cafeaua d-lui ministru
Premiul II: Ursul
Premiul III: O creangă de liliac alb în ianuarie
Premiul Special al Juriului: Oglinda
Mențiune: Welcome America
Premiul pentru interpretare masculină: Cristian Oană (Cafeaua d-lui ministru), ex-aequo cu Andrei Anghel (Ursul)
Premiul pentru interpretare feminină: Iuliana Danciu, ex-aequo cu Andreea Jurj (ambele din Lecția de nesimțire sau cum să devii nesimțit)
Premiul pentru scenografie: Satul electronic
Premiul pentru cel mai bun afiș: Ursul
Credite foto: Colegiul Național „Lucian Blaga”, Sebeș
