Uneori mă uit prin sală, pe întuneric, la spectatori. Deși nu pot vedea decât siluete și profiluri, îmi place să-i văd cum reacționează, dacă se joacă sau nu pe telefon, dacă se foiesc, șușotesc, își dau coate, dacă-și suflă nasul de plâns sau pufnesc în râs. Ieri, de exemplu, am prins niște reacții de pozat, nu alta. La Melbourne, film din competiție, oamenii erau nu atenți sau captivați, erau de-a dreptul criogenați în niște poziții de toată minunea. Atât de prinși erau de ce vedeau pe ecran, încât uitaseră că stau de minute bune în poziții ultra-incomode: cu mâna sub față și cu cotul pe balustradă, cu unghiile în scaun, cu spatele strâmb, cu genunchii în gât. Da, a fost o plăcere la film…
Melbourne
Pe lângă faptul că ne-a ținut nemișcați o oră jumate, cât durează, Melbourne e un film despre care am povestit încontinuu: când am ieșit din sală, când ne-am urcat în mașină, când am ajuns acasă și, de dimineață, la cafea. Incredibil cum a putut acest film să se înșurubeze în capetele noastre, din prima clipă în care intriga a explodat ca o bombă în interiorul poveștii, schimbând filmul din banalitate, într-un thriller enervant până la cer și înapoi. Mă explic. Dar, înainte s-o fac, vă asigur că mi-e al naibii de greu să vă vorbesc despre acest surescitant film iranian, fără a pomeni nici măcar 5% din ceea ce se întâmplă în film și declanșează, de fapt, suspansul și calvarul. Dar n-o să vă stric surpriza. Mergeți și vedeți voi înșivă.
El și Ea, căsătoriți de curând, sunt gata de plecare spre Melbourne, pentru o viață mai bună. Bagajele-s făcute, formalitățile sunt încheiate, trebuie doar să plece. Dar, cu câteva ore înainte de zbor, cei doi comit o greșeală uriașă și transformă totul într-o tragedie ireversibilă, care le rupe destinele în două.
Repet, nu voi spune ce se întâmplă, e destul să știți că se întâmplă. Și, mai ales, e esențial ca, atunci când vedeți filmul, să fiți atenți la două chestiuni. Pe de o parte, la modurile net diferite în care cei doi soți se raportează la tragedie. Pe de altă parte, la conversațiile pe care cei doi le au cu diverși oaspeți care le intră în apartament. Deci, unu la mână, e conflictul soților și, derivând de aici, discursurile prin care ei își justifică sau explică întorsătura lucrurilor. Doi la mână, sunt discuțiile pe care cei doi le au cu străinii, care intervin din loc în loc și întrerup acțiunea.
Din ambele planuri rezidă un lucru: cauzele adânci, relative care au dus la dezastru. Din ceea ce își zic unul altuia, soția și soțul se acuză reciproc, își pierd cumpătul, ocolesc fix ceea ce ar trebui să facă, mint și pierd vremea, urmăresc să scape din belea, în loc să-și calce pe inimă și să treacă la fapte. Ca spectator, îți vine să-i strângi de gât că nu fac ceea ce e clar că trebuie făcut într-o situație atât de gravă. Nici unul dintre ei nu are rațiune și parcă nici nu se străduiește să aibă; preferă să fugă de răspundere, fiindcă se pare că așa sunt obișnuiți să facă de obicei. Adică să îngroape problema, până nu vede cineva… Apoi, din ceea ce vorbesc cu ceilalți, dar în special din discuția fiului cu mama, reiese o dorință nesăbuită de a pleca și, mai ales, rezultă o plecare nebinecuvântată. Iar acest fapt, crucial în cultura Orientului, face ca plecarea să fie damnată, pusă sub semnul pedepsei.
Personal, am „încasat” acest film aproape coșmaresc nu neapărat ca ilustrare de life-style musulman, într-o situație-limită, ci ca duș cu apă rece, adresat mie și celor din generația mea, mai puțin trecuți prin adevărate greutăți. E imposibil să nu-ți treacă prin cap cum ai reacționa tu, într-o situație tragică, câtă rațiune ai mai avea, cât simț de răspundere ai cultivat până acum și cât ai fi în stare să renunți la tine însuți, pentru adevăr. Iar dacă nici pentru aceste întrebări apăsătoare nu veți vedea filmul, vedeți-l măcar pentru modul în care vă ține pe jar prin nici un fel de acțiune. Nu se întâmplă nimic, doar se vorbește și se caută epuizant soluții, ca în la fel de epuizantele Interview (Theo van Gogh) sau Like Someone in Love (r. Abbas Kiarostami). Scenariul și regia, consumate într-un apartament, sunt aproape ireproșabile, din acest punct de vedere. Dacă ar fi teatru, Melbourne s-ar juca cu casa închisă, cu publicul pe scenă și te-ar face praf din primele minute de actorie.
Filmul mai rulează miercuri, 3 iunie, ora 12.30, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 10.00, la Cinema „Victoria”
Iran, 2014, 91’
Regie: Nima Javidi
Scenariu: Nima Javidi
Distribuție (parțial): Roshanak Gerami; Mani Haghighi
Nopți de vară / Les Nuits D’été / Summer Nights
Păcălit de sinopsis (pe scurt, decizia unui bărbat de a deveni femeie și chinul soției lui de a suporta această tranziție, într-un context național de depravare și depersonalizare), curios să văd dacă, prin subiect, o să fie altceva decât electrizantul Laurence Anyways al lui Xavier Dolan și nerăbdător să văd încă un film din competiția TIFF, am intrat să văd și eu Nopți de vară. Și aș fi ieșit la scurt timp, dacă nu i-aș fi acordat încontinuu șanse că, poate, cine știe, e măcar jumătate la fel de ofertant ca sinopsisul, că nu vrea să fie neapărat Laurence Anyways (deși cam vrea, dar nu-i iese) și că va face, totuși, o „figură” frumoasă în competiție.
Nu știu nici acum ce figură a făcut, dar știu că a fost un film neîmplinit, eufemistic vorbind. Un film cu buget măricel – judecând după decoruri, complexitatea spațiilor și calitatea indiscutabilă a filmării de tip intimist –, dar insuficient pentru a înlocui calitatea. Povestea e hiperîncărcată de scene inutile de atmosferă, care lungesc povestea și o fac din neinteresantă, enervantă. Pe lângă faptul că nu te poți asocia aproape deloc cu povestea – decât dacă ai avut crize de identitate sexuală pe la 40 de ani –, nu ai nici o șansă să empatizezi cu personajele pentru că filmul e 90% expunere de caz, cam gălăgioasă și exhibiționistă, și 10% problematizare. Ai parte de o continuă introducere în story, ceea ce e un pic insulting, ca s-o zic pe șleau, din moment ce toți am priceput-o din start. În sfârșit, o lungeală redundantă. Unele filme chiar ar trebui să fie scurtmetraje. Sau să nu fie deloc, dacă banii s-ar putea cheltui pe proiecte cinematografice din care să și rămâi cu ceva, după aprinderea becurilor în sală.
Filmul mai rulează joi, 4 iunie, ora 12.15, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 15.00, la Cinema „Victoria”.
Franța, 2014, 100’
Titlu original: Les Nuits D’été / Summer Nights
Regie: Mario Fanfani
Scenariu: Mario Fanfani; Gaëlle Macé; Philippe Mangeot
Imagine: Georges Lechaptois
Distribuție (parțial): Guillaume de Tonquedec; Jeanne Balibar
