Mai demult, când mergeam la câte un festival și vedeam un film prost, mă enervam. Eram în stare să dau vina pe tot festivalul pentru filmul ăla, de zici că staff-ul evenimentului l-ar fi regizat. Nu făceam distincția între calitatea unui eveniment, care ține de organizatori, și calitatea filmelor din program, care ține de artă și care reflectă, de fapt, starea (bună, rea) a cinematografiei în acea vreme. Între timp, ce să zic, mi-a mai venit mintea la cap. Iată de ce filmele de mai jos, deși nu m-au entuziasmat, n-au de-a face cu TIFF, care e gazda lor, ci cu felul cum se face cinema, azi. Că ne place, că nu, filmele ce le vedem azi arată fix mersul cinematografiei în lume, anul Domnului 2015.
O mică mențiune. Ambele filme de mai jos sunt în competiție. Iar competiția TIFF e întotdeauna între regizori debutanți, unii aflați la cel mult al doilea film. Așa că, totuși, iertate și înțelese să fie micile minusuri ale filmelor lor, și promovate și sprijinite să fie plusurile. Eu, unul, aș asculta de îndemnul Mirunei Runcan, critic de teatru, care spune așa în cartea sa Modelul teatral românesc, referindu-se la drepturile, obligațiile și privilegiile criticului: „în debut, să vezi mai întâi calitățile și, în succes, mai întâi defectele.”
Incendiul / El incendio / The Fire
Un cuplu tânăr, o sumă de bani, o casă nouă. Totul pare un început ideal pentru Lucía și Marcelo, așa cum toate cuplurile își doresc în clipa magică în care cred că he / she is the one. Dar, din păcate, nici unul nu mai e convins despre celălalt că e chiar the one, ba se simt tot mai străini unul lângă altul. Problema e că atât el, cât și ea sunt genul de parteneri care caută în orice situație alinare, fără însă a oferi nici măcar jumătate din cât cer. Se consumă pentru nimicuri, despică firul în patru pentru orice chichiță și, mai ales, se mint de dragul vremurilor de altădată. E lupta dintre un El enigmatic, introvertit, al naibii de frustrat de condiția socială, și o Ea înțepătoare dar vulnerabilă, teritorială dar indecisă, răzbunătoare dar pașnică. Totul, în Incendiul, e reproș, dus până în pânzele albe ale extremelor, făcând din fiecare partener un oponent. Dragostea trece pe planul doi, lăsând pe primul loc nevoia egoistă a partenerului de a fi ascultat. Amândoi, practic, corespund profilului de „partener-pacoste”, generator de depresie și tăietor de chef când te aștepți mai puțin, și nu mă îndoiesc că 99% dintre noi am trecut prin așa ceva. Măcar o dată în viață.
Nu e, deci, un film neverosimil. Dar e obositor fără rost. E excesiv de mult „în jurul cozii”, insistând prea mult pe lupta dintre cele două suflete și prea puțin pe crearea unei povești care să îi dea ritm. Recunosc, dialogurile sunt bine scrise, au adâncime. E multă verbozitate și multă interiorizare; nici un gând nu rămâne nerostit, cumva pe linia teatrului psihologic de secol XIX, care te storcea de puteri după două ore de problematizare prin limbaj. Și garantez că, după ce vezi filmul și te zăpăcește prin finalul deschis, nu mai vrei să vezi decât cer albastru și iarbă verde. Văzând acest film, axat obsesiv pe „meciul” dintre agresorul EL și victima Ea, mi-am amintit de superbul Stockholm, care anul trecut lua Trofeul TIFF.
Dar, aici, lucrurile n-au atâta consistență. Lipsa unui story cât de cât solid în spatele replicilor obligă filmul să rămână pe o linie cam subțire. În plus, începutul filmului – cu suspans, cu bani ascunși în chiloți, cu telefoane enigmatice, cu certuri spontane ca și când ar fi ceva grav la mijloc – te păcălește în așa fel încât să crezi că cei doi tineri vor, de fapt, să facă ceva ilegal. Până la urmă nu fac. Doar vorbesc. Iar filmul sare de la registrul semi-thriller la unul romance, fără argumente. A, ba da, am găsit eu unul: a vrut regizorul să ne facă atenți de la început. Să urmărim povestea. E greșeala pe care o fac toți cei care, atunci când visează să facă un film, au în cap cutare început sau cutare final, ca și „cârlig” de public. Pornesc de la efect spre cauză, de la ambalaj spre conținut. Pe scurt, nu e greu să filmezi niște bani ascunși în chiloți; e greu să duci suspansul mai departe și să faci un thriller din asta. E ca și când ai o Dacie, o turezi ca să sune ca un BMW, dar, când pornește, tot ca Dacia merge. Dar revin. În loc să spună o poveste cursivă, justificabilă, regizorul preferă să dea tonalități amestecate, cu artificii de suspans inutile. Pe românește, țeapă. Exact ca în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, dacă vă mai amintiți, în scena în care una dintre fete fură cuțitul lui Bebe. Până la urmă, nimic nu se întâmplă cu cuțitul și nici acțiune nu e. Dar, cel puțin, ne-a făcut să sperăm, trăind cu senzația că poate sau nu să urmeze ceva grav. Strategie regizorală de implicare emoțională, nu zic nu, dar, în Incendiul, nu mai ține.
Filmul mai rulează miercuri, 3 iunie, ora 17.30, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 19.30, la Cinema City 3 Iulius.
Argentina, 2015, 95’
Titlu original: El incendio / The Fire
Regie: Juan Schnitman
Scenariu: Agustina Liendo
Imagine: Soledad Rodríguez
Distribuție (parțial): Pilar Gamboa; Juan Barberini
Plan pe șase ani / Plan sexenal / Six Year Plan
Anul ăsta, la TIFF se poartă cuplul, relația, El și Ea, parcă mai mult decât El și El, cum era până acum. Iată că și Plan pe șase ani oferă un caz de relație, dar, de data asta, vă rog să excludeți orice așteptări de poveste realistă. Pe scurt, Juan și Mercedes, proaspăt însurăței, se mută în casă nouă. Nu apucă, însă, să se bucure prea mult: în jurul lor începe să dea târcoale un vagabond misterios, care va intra în viețile lor și va schimba totul pentru totdeauna.
Mai multe nu zic, veți vedea cu ochii voștri despre ce e vorba. Vă spun doar atât, cu regretul că nu pot intra în detalii pentru a explica esența filmului: pregătiți-vă pentru o poveste neagră, tragică, întortocheată, bizară puțin spus. O poveste pe care abia la final s-ar putea s-o deslușiți și în care contează mult fizionomiile personajelor. E un film în care personajele se suprapun, identitățile se topesc una într-alta, în care soțul femeii devine alter-ego-ul vagabondului și în care femeia devine „motorul” întregii acțiuni. Trecutul invadează prezentul, îl sufocă, îl înlocuiește. Iar toate astea au loc în beznă, într-o singură noapte, într-un cartier în care nu e lumină și, deci, totul e pe bâjbâite. Senzația de întuneric fizic și psihic e mare iar comportamentul robotic, teleghidat al personajelor nu face decât să crească stranietatea. Dacă n-ar fi fost în competiția TIFF, filmul s-ar fi încadrat perfect în secțiunile „Fără limite” sau de „Umbre”.
Mai aproape de horror (prin artificii de lumină, de sunet și de unghiuri de filmare) decât de dramă, Plan pe șase ani e un film greoi. Cam prea greoi, din nefericire, punând efectele de scenă deasupra poveștii. Și e cu atât mai greu de înțeles de ce, cum și cine, în film, mai ales la final, cu cât aspectele cruciale – fizionomiile și comportamentul femeii, care spun totul despre schimburile de identitate între personaje – sunt slab accentuate. Sunt convins că regizorul n-a vrut să construiască un film naturalist și chiar a reușit să-i dea un contur hiperbolic, terifiant, parcă în genul filmelor Vinyan sau Calvaire ale lui Fabrice Du Weltz. Dar exact ceea ce trebuia scos în relief și stilizat mai puternic, adică identitatea personajului, e neglijat. Păcat, putea fi un bun eseu cinematografic și cred că nimeni nu s-ar fi supărat că nu e realist și că „ce caută un asemenea film în competiție?” Are ce căuta, pentru că TIFF e libertate de expresie.
Filmul mai rulează miercuri, 3 iunie, ora 15.30, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 20.00, la Cinema „Victoria”.
Mexic, 2014, 85’
Titlu original: Plan sexenal / Six Year Plan
Regie: Santiago Cendejas
Scenariu: Santiago Cendejas
Imagine: José Stempa
Distribuție (parțial): Miriam Balderas; Rocío Boliver
