Aud multe păreri despre filmul românesc. Păreri nu tocmai bune, de regulă, dar îndreptățite de multe ori. Păreri subiective dar oneste, păreri de oameni care au văzut două-trei titluri, au rămas dezamăgiți și s-au gândit ca altădată nici să nu mai calce la filme românești. Însă nu știu câți dintre voi ați văzut, de fapt, suficient de mult cinema românesc, ca să puteți spune cu mâna pe inimă „nu, domne, toate filmele noastre se aud rău, n-au final, sunt seci, fără acțiune, cu prea multe vorbe, prea cu dezbrăcați, prea cu înjurături”. La TIFF, dragi refuzători de film românesc, veți vedea că n-aveți chiar 100% dreptate în privința filmelor noastre, care, deși premiate în străinătate, în țară au soarta profetului. Or fi ele seci, fără final, etc., dar nu toate. Iar cele care sunt, au ales să fie așa fiindcă altfel nu pot transmite ce au de transmis. Credeți-mă, o zic după o mie de ani în care și eu m-am îndoit de cinema-ul românesc și după încă o mie de ani în care m-am convins, de fapt, că e un cinema bun. Uneori, excelent.
Există niște zile la TIFF, în care aveți ocazia să (re)descoperiți cinema-ul nostru. Ele sunt Zilele Filmului Românesc – secțiune tradițională la TIFF și, cred, obligatorie cât timp există festivalul –, din care am ales aici să vorbim despre scurtmetraje. Scurtmetraje care, an de an, ne fac să ne punem aceeași tristă întrebare: unde le mai putem vedea? De ce nu le avem acasă? De ce nu circulă, dacă-s bune? Chiar trebuie să bâjbâim după ele pe net sau să așteptăm minunea de a le vedea pe HBO, și asta dacă avem HBO și norocul de a ne nimeri fix atunci în fața televizorului?
Nu zic că toate sunt la nivel înalt (nivel obligatoriu de atins de către regizori, dacă au de gând să elimine o dată pentru totdeauna prejudecățile publicului foarte larg), dar toate merită un pic mai multă încredere. Din două motive. Unu, pentru că filmul românesc se află, încă, în faza de exercițiu stilistic și financiar, deci va evolua – nici o îndoială să n-avem. Și nu o zic gândindu-mă la premiile din străinătate, pentru că, uneori, premiile date de străini unor filme românești, de la care spectatorii români ies dezamăgiți, îi fac pe aceștia să se întrebe, frustrant, „ce naiba văd ăia în filmele astea și nu vedem noi?” Doi, evoluția cinematografiei a început să aibă loc, dacă ne uităm la felul în care s-a trecut de la minimalismul extrem al anilor de după 2001 (anul „schimbării de macaz”, prin Marfa și banii), la scenariile tot mai colorate, narativ, mai diverse, stilistic, mai universale, tematic, ale noilor filme. Iată mai jos câteva chestiuni care reies din cele 18 scurtmetraje, de la TIFF 2015, și care scot la iveală două mari opțiuni ale regizorilor români: pentru poveste și pentru dialog.
Filmul românesc ca poveste eficientă
Pe an ce trece, mi-e din ce în ce mai ușor să povestesc filme românești. Atât în cronici, cât și la bere. Încep să aibă tot mai multă poveste, să depășească faza de film-cu-vorbe-și-atât și să fie tot mai bine lucrate detaliile de acțiune care o fac să avanseze, să fie concretă. Ne putem chiar bucura că, de câțiva ani încoace (Periferic; Eu când vreau să fluier, fluier; Hârtia va fi albastră; Portretul luptătorului la tinerețe; După dealuri; Tatăl meu e cel mai tare; Șanțul etc.), avem tot mai multe producții în care putem să punem degetul pe acțiune și să zicem „este!” În momentul de față, acțiunea în filmul românesc e la început de drum, având cea mai importantă bază pe care poate urca: schematismul narativ al Noului Val, al cărui merit a fost de a propune un model de construire simplă a scenariilor, ca reacție la discursul întortocheat, greoi al cinema-ului de după 1990. Cât despre scurtmetrajele de la TIFF – căci la ele vreau să ajungem –, unele au dovedit că putem avea ceea ce așteptam de mult să avem: poveste. Personaje și poveste. Personaje, poveste și efecte. Ceea ce, pentru publicul larg, ar trebui să fie o ușurare.
Din cele 18 filmulețe, câteva au fost mici action-movies. Luați Dispozitiv 0068, de pildă, al lui Radu Bărbulescu: un lunetist își instalează punctul de tragere într-un apartament, unde locuiește o bătrână paralizată. Totul decurge firesc, până când bătrâna face un gest șocant și transformă totul în tragedie. Aici, mult mai clar decât în alte producții românești, avem conturarea în timp record a personajelor. Avem, adică, umanizarea lor puternică, umplerea acțiunii cu detalii de viață, astfel încât spectatorul să se atașeze ireversibil de personaj. În acest fel, finalul (prin care personajele sunt ucise) are efect maxim. E un exemplu de poveste plină, credibilă și, de aceea, dramatică în mod eficient.
Alte exemple de story cu efect, aproape la fel de reușite, sunt Casting Call, Vera și Vacanță la țară, trei filme cu suficientă acțiune, non-acțiune, dialog și tăcere pentru a fi la mijloc între puțin și mult. Adică exact unde trebuie ca să-ți placă atât ca poveste, cât și ca mesaj. În Casting Call, Victor Rebengiuc joacă rol principal, dar, aici, e doar un oarecare Rebengiuc, actor bătrân, care supraviețuiește făcând reclame. Deznodământul e dur, cu toate că, fizic, nu se întâmplă nimic: finalul, ca de fapt întreg scurtmetrajul, e o evoluție subtilă de la probabilitatea eșecului la eșecul cert. Un film splendid, din punctul meu de vedere, deși teribil de simplu.
Pe de altă parte, Vera este o scurtă comedie cu aventuri (rateurile repetate ale unui băiat disperat după femei), în care etapele poveștii depind exclusiv de dialog. Bine scris, savuros chiar, cu personaje atât de diferite între ele și de bine construite, încât ar putea deveni tipologii (taximetristul vulgar dar înțelept, traseista cu aere materne, femeia fatală), Vera își atinge scopul: ne face să râdem cu gândul la lucruri serioase. Finalul, însă, a fost nițel ratat, coborând comedia într-o zonă inutil copilărească și anulând finețea situațiilor de până atunci, cu unicul scop să ne mai facă să râdem puțin. Păcat. Cât despre Vacanță la țară, povestea e mai închegată decât în celelalte. Oferă început, creștere și final, chiar dacă finalul e deschis, spre dezamăgirea spectatorilor care așteaptă încheieri simetrice de situații și destine. Nu lipsesc, de aici, nici suspansul și detaliile de mister care complică povestea (crima, cadavrul, coșmarul). Iar concluzia amară pe care finalul o oferă – iresponsabilitatea periculoasă a tinerilor, care văd viața ca pe un joc video, cu extratereștri și cadavre – e ceea ce trebuie pentru a da profunzime acestei mici povești cu aventuri.
Filmul românesc ca poveste ineficientă
Alte scurtmetraje, dar mai firave ca impact, ar fi Ramona, Lag și Black Friday. Primul e mai mult o demonstrație de poveste făcută pentru efecte noir, și nu de efecte noir făcute pentru poveste, ceea ce face ca filmul să pară un fel de videoclip, fără cap și coadă, doar cu atmosferă și feeling. Nu zic că nu e convingător (continuând tonalitatea dură, cu sânge rece din Kowalski, regizat tot de Andrei Crețulescu), dar e incomplet pentru a fi numit scenariu. E mai mult un crop narativ din ceva ce pare a fi un film complet. Tot crop e și Lag: în timp ce face duș, o fată aude zgomote. Coboară pe scări, ajunge în bucătărie și… Nimic, finalul e o farsă. Deși filmul e horror și bifează unele clișee funcționale (scări care scârțâie, detalii de neliniște bine alese, cadre care te fac atent), totuși farsa din final e „subțire”, dedicată unui public care gustă farsa și care știe ce e „lag”. De unde reiese din nou că opțiunea pentru cinema-ul care vorbește despre sine și care e adresat unui public pe care-l numeri pe degete e o opțiune regizorală, iar în acest caz regizorul n-ar trebui să se mire dacă sala de film e aproape goală la filmul său.
Ambele, Ramona și Lag, sunt simptomatice pentru cinema-ul nostru: filme-exercițiu. Unul noir, altul horror. Sunt exerciții de cinema wannabe, cu poveste de tip crop dintr-o poveste virtuală mai mare, o poveste-mamă, care pare completă. Regizorii ar trebui să și le asume ca atare, fiindcă n-ar fi prima oară când într-un film românesc accentul cade nu pe integritatea poveștii (ceea ce e greu de obținut), ci pe integritatea tonalității prin exerciții de filmare (ceea ce e ușor, dată fiind tehnologia).
În Black Friday, povestea e cam așa: suntem în anii ’80, în care zilele trec la fel, iar oamenii stau la coadă cu ceasurile pentru un cofrag cu ouă. Într-o bună zi, un instalator de antene pune mâna pe o armă, urcă pe bloc și începe să-și împuște vecinii, pentru a mai rări coada. E frustrat, e împins la limitele umilinței și o ia razna, cu toate că nu o manifestă vizibil. Atâta doar că trage cu sete în semenii lui. În acest sens, „Black Friday” nu sună rău pentru un titlu de poveste parodic-americănească, cu oameni care clachează și omoară tot ce prind. Dar, dacă vorbim de poveste, nu mi-a plăcut că filmul nu are culminație sau contrapunct. Din secunda în care omul începe să împuște, nu se mai schimbă nimic iar crimele te plictisesc de parcă ar dura o oră. Cam redundant, din păcate, când putea fi comic. În ciuda slow-motion-ului de film de acțiune și a filmării de sus, care oferă raportul între victimă și călău, filmul te lasă rece.
Un pic mai bine construit e Verigheta. Un bărbat își pierde verigheta în supermarket și, de frica soției, își ascunde mâna pe unde poate. Foarte plăcut la privire, în sensul unei comedii cursive, fără lungiri și pierderi de ritm, scurtmetrajul Verigheta te face să râzi și să te bucuri de această comedioară încropită din gesturi și tăceri. Însă finalul, pueril și „din topor”, scade din valoarea umorului fin de până atunci.
În curând, partea a doua despre
filmul ca dialog
Dispozitiv 0068 – România, 2014, 18’; Regie: Radu Bărbulescu; Scenariu: Radu Bărbulescu; Imagine: George Dăscălescu; Distribuție (parțial): Toma Cuzin; Adica Lucaciu
Casting Call – România, 2014, 12’; Regie: Conrad Mericoffer; Distribuție (parțial): Victor Rebengiuc; Sergiu Costache
Vera – România, 2015, 27’; Regie: Dorian Boguță
Vacanță la țară – România, 2015, 22’; Regie: Andrei Tănase; Scenariu: Andrei Tănase; Distribuție (parțial): Mircea Andreescu; Valentin Popescu
Ramona – România, 2015, 21’; Regie: Andrei Crețulescu; Scenariu: Andrei Crețulescu; Imagine: Andrei Butică; Distribuție (parțial): Rodica Lazăr; Dorian Boguță
Lag – România, 2015, 3’; Regie: Anton Groves; Bogdan Orcula; Scenariu: Paul Hayes; Imagine: Radu Ștefan Fulga; Distribuție: Cristina Mihăilescu
Black Friday – România, 2015, 21’; Regie: Roxana Stroe; Distribuție (parțial): Gabriel Spahiu
Verigheta – România, 2015, 9’; Regie: Gabriel Achim; Distribuție (parțial): Gabriel Spahiu; Mihaela Sârbu
Important: nu toate filmele de mai sus au fișe tehnice complete (nume regizor, scenarist, director de imagine, actori), întrucât n-au fost de găsit.
