Când un film durează o oră și jumătate, iar discuțiile de după, cu regizorul, încă o oră, e clar că ceva nu e în regulă acolo. Nu neapărat cu filmul, ci cu subiectul. Ieri, aproape o oră a durat șirul de întrebări și răspunsuri („Q&A”, pe românește), de după proiecția documentarului The Érpatak Model. Dar nu vă mirați, o oră de discuții nu e mult, la Astra. Festivalul ăsta, care se mândrește cu introducerea practicii Q&A în România, are la activ discuții kilometrice, unele de trei ore, cu publicul. Iar asta se întâmplă ori de câte ori un documentar are suficient sânge-n vene (ne mulțumim deocamdată cu această expresie) ca să intre în gura lupului și să atace un subiect care arde.
Au fost odată ca niciodată un sat, un primar și o dictatură. Satul – Érpatak, undeva în Ungaria; primarul – Mihály Zoltán Orosz; dictatura – a lui, adică a lui Mihály, primar cu pană în pălărie și straie tradițonale pe el, de dimineața până seara. Nu e glumă, primarul chiar își iubește cultura și într-adevăr umblă prin sat în costum popular, făcând dreptate cu mâna lui, acolo unde el crede că lipsește. Îi pune la lucru pe șomeri, ca să-și merite ajutorul social de 150 Euro; îi smulge pe copii de lângă părinții care nu au serviciu și îi duce la casa de copii; îi discriminează, cu vorbe dulci, pe țigani și, dacă ar putea, i-ar da afară din sat; îi urăște de moarte pe liberali și se ceartă prin tribunale cu oricine i se opune. În orice caz, la prima vedere, un primar care se consultă cu sătenii, care invocă etica pentru orice chichiță, care oferă dreptul la bani doar dacă omul pune osul pentru ei, pare un primar vrednic. Un model, precum el însuși își numește politica din sat: modelul Érpatak, care, zice el, e atât de bun, încât ar trebui să se răspândească în toată Ungaria, ca mișcare națională. Un model de forță armată, de toleranță zero, de extirpare a distrugătorilor societății, de purificare a comunității.
Cui nu-i miroase a nazism toată chestia asta cusută cu ață albă, în care unul e marele cârmaci iar cei de lângă, fie slugi supuse, fie damnați pe viață, în care se spun fraze mari care ascund realități mici și o mulțime de lipsuri, e un om care n-a înțeles nimic din istorie. Primarul Mihály, deși nu-l plac nici măcar jumătate dintre săteni, totuși la fiecare patru ani își asigură mandatul. Cum?, veți întreba. Păi, prin politica de îndepărtare a țiganilor și prin gălețile cu bunătăți de dinainte de alegeri. E prototipul primarului deștept da’ oț, vorba lui Moromete, iar felul în care îi asmute pe unii contra altora, pe fondul unei politici de extremă dreapta care e condamnată în lume, dar agreată de Orbán, ține mai mult de crimă. O crimă articulată prin tăierea ajutorului social, prin dezbinarea familiilor, prin amenințări la adresa celor ce se opun, prin trafic de influență. Acest primar, care a dobândit nu doar faimă, ci și discipoli al căror vis e să devină primari în acest sat ca vai de capul lui, e exemplul clasic de abuz sub protecția guvernului.
Aș fi vrut ca această poveste să nu fi fost reală, sau să fi avut loc acum 80 de ani. Dar ea are loc azi, iar satul Érpatak e aproape de România, undeva pe lângă Satu Mare. Primarul Mihály e din nou în funcție, iar dacă acest text ar fi scris în maghiară, sunt sigur că Mihály ar auzi de el, m-ar căuta pe Facebook și s-ar lua de mine (cum s-a luat de mulți, la un festival din Budapesta, acum două săptămâni, unde documentarul a câștigat marele premiu). Din păcate, nu vorbim despre un caz izolat, despre „un ăla” exotic, care se îmbracă în soldat și se crede Guevara. Avem și noi faliții noștri (Mazăre, Funar), care sunt mai mult caraghioși decât periculoși. Mai mult s-au jucat de-a dictatura. Mihály, însă, instituie un miniWermacht acolo, în Érpatak, care, oricât ar fi de penibil, are niște urmări. Din păcate, vorbim despre un caz care confirmă fenomenul tot mai larg, în Europa, de agreare a naționalismului violent, în fruntea căruia se află câte un „trimis” de genul ăsta. Oamenii se separă în tabere tot mai opuse și fiecare își apără patul cu ghearele, de parcă cineva l-ar lua de sub ei. Și, ce e mai nasol, în spatele urii sunt ideologii, vorbe mari. Parcă trăim într-o lume tot mai certată cu ea însăși și din ce în ce mai mulți oameni văd, în dezbinare, o rezolvare a problemelor.
The Érpatak Model nu e neapărat un documentar strălucit, cel puțin la nivel tehnic; e evident că a fost filmat în condiții vitrege, de semi-cenzură și tensiune. Pe alocuri, repetă tautologic niște metafore care vor să exprime conflictul și, din nefericire, cele mai grave acte din poveste nu sunt cele filmate, ci cele relatate. Totuși, ca ansamblu de relatări, rămâne credibil. Ritmul este pe repede-înainte, nu e timp pentru eventualele intervenții subiective ale regizorilor și, mai ales, nu e un film moralizator. Raportările la poveste ale publicului sunt lăsate libere și poți la fel de bine „să ții” cu primarul, sau, invers, să-l condamni. Voi încheia cu ceea ce a zis regizorul Benny Brunner, ieri pe scenă, după proiecție: „It is an unflattering image of Hungary. A genuine unmanipulated image of what is going on in Hungary”.
Filmul mai rulează Duminică, 11 octombrie, ora 16.00, la Sala „Thalia”
Olanda, 2014, 76’
Regie: Benny Brunner, Keno Verseck
Imagine: Benny Brunner
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
