Când ajungi la un festival pe ultima sută de metri și încerci, în două zile, să prinzi cât poți, ca să simți măcar pe vârful limbii că ai gustat festivalul, e ca și când vii la spartul târgului. Nu se mai vinde nimic și nu te crede nimeni că ai fost acolo. Iacă așa m-am pomenit eu în București, la festivalul „FESTin pe Bulevard”, care chiar e pe un bulevard și care, din câte am aflat întrebând încolo și încoace, e mai mult sau mai puțin un festin. Din care regret că am prins puțin și despre care, din păcate, descopăr că nu există nici măcar o cronicuță pe LiterNet (site-ul ăsta fiind, pentru mine, barometrul relevanței oricărui festival românesc de teatru sau film). Așa că, festin-nefestin…
… e totuși un festival internațional de teatru, lungit pe 10 zile (8-17 octombrie), aflat la ediția III (deși eu abia anul acesta aflu despre el), așadar e un eveniment care ar trebui să conteze mai mult în ceea ce numim, cu atâta umflare de piept, „lumea teatrală”. Uitându-mă în zig-zag pe program, am remarcat tot felul de titluri, multe de la „Nottara” – însuși „Nottara”-ul fiind organizator, deci programul putem spune că e un show-case de tip show-off –, altele de la Arad, Oradea, Ploiești, Cluj, dar și Polonia, Bulgaria. Apoi am deschis caietul-program, ca să văd ce argument e în spatele acestui festival care, de departe, pare un FNT mai mic. Iar ca argument pe hârtie am găsit ceva ce eu, din păcate, nu am găsit în spectacolul (Tatăl) pe care l-am văzut ieri. Poate nu l-am văzut eu bine. Oricum, aștept spectacolul de azi, Vestul singuratic, poate îl voi găsi acolo, fiindcă argumentul festivalului e acesta: avem o criză a limbajului, în teatru și în viață, așa cum avem și un limbaj al crizei; există bariere pe care noi ni le punem și de care tot noi ne lovim, atunci când pretindem că trecem mai departe; există limite și depășiri de limită, iar cel mai înțelept ar fi să gândim totul ca proces de comunicare, nu ca impunere. Pe scurt, cam acesta e mesajul. Unul destul de ferm, actual, cu oarecare doză de urgență și care din păcate nu pare să se „îmbuce”, iertați expresia, cu denumirea relaxantă a festivalului, adică „festin”. În fine, poate greșesc, ținând cont de infima mea experiență de spectator în acest festival. E ca și când aș încerca să zic ce gust are berea, după ce o beau cu capacul…
Tatăl
Voi scrie foarte puțin despre acest spectacol, fiindcă mă grăbesc să-l văd pe următorul. Problema este că chiar dacă aș fi avut mai mult timp, tot puțin aș fi scris, întrucât nu e un spectacol consistent nici ca mesaj, nici ca ansamblu de execuții scenice. E valoros, din punctul meu de vedere, ca reușite izolate, individuale, separabile unele de altele și numărabile cu degetul. Poate veți obiecta, cu argumentul că s-au auzit câteva „bravo-uri” entuziaste la aplauze. Eu, unul, nu „mușc” entuziasmele obligatorii și cred că acest spectacol, construit ca directă și completă reflectare a temelor din foarte puternicul text al lui Strindberg, eșuează acolo unde încearcă să transmită intensități, nu semnificații. Iar când spun „intensități” mă refer la efecte de momente și imagini, la construcții de dialog care vor prin ele însele să aibă impact, neținându-se cont de ansamblu. Pentru că, dacă vorbim de ansamblu, atunci trebuie să remarc o monotonie accentuată, o lungire excesivă de tonalitate de la o scenă la alta, lungire care, tehnic vorbind, se numește redundanță.
Din păcate, această redundanță și această moleșeală fără accente și contrapuncte caracterizează prea multe producții pe texte de secol XIX. De ce?, mă veți întreba, pentru că spectacolul Tatăl pare să fie o excepție, ca joc actoricesc intensiv și ca soluții scenografice de sugerare a spațiului clinic, a falsei purități, a pereților subțiri etc.. Răspunsul pentru acest simptom de cădere în redundanță se află în citirea acelor texte, citire care în cazul multor regizori păcătuiește aproape întotdeauna ca abordare gravă, liturgică, ca pathos, ca rostiri de replică cu fruntea spre cer, ca scene pline de pauze, cu tempo larg, aproape fără ritm. Rezultatul e monotonie, plictiseală și o epuizare actoricească fără prea mult efect. Păcat.
Autor: August Strindberg
Regie: Lupcho Gorgievsky
Scenografie: Maria Dimanova
Distribuție (parțial): Anastas Popdimitrov; Rumjana Merdjanska
Producție: Teatrul Dramatic și de Păpuși Vratsa, Bulgaria
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului FESTin PE BULEVARD, București
