Ați văzut vreodată postările alea de pe Facebook, gen „nu ești născut în anii ’80 dacă nu umblai cu cheie la gât” ? Cam din aceeași categorie de memorie afectivă, colectivă, intenționat amuzantă și eficient amuzantă face parte și spectacolul lui Cristian Ban, Ai mei erau super!. Aceeași întoarcere pozitivă înspre trecut, aceeași scormonire după amintiri, cu unicul scop de a stârni nostalgii necesare, nelăcrimoase. Atâta doar că, aici, amintirile care compun spectacolul sunt ale actorilor care îl joacă și care îi evocă pe înșiși părinții lor, înainte de a fi părinți.
Imaginați-vă, deci, un spectacol-evocare, alcătuit din monoloage și expuneri de fotografii, care intră adânc în trecutul familiilor românești din epoca ceaușistă și cotrobăie după detalii despre cum tata a agățat-o pe mama, despre primul lor dans, primul sărut, despre fițele de anii ’70 și despre obiceiuri uitate care, multora dintre noi, le vor da fiori.
Ar fi fost obositor și redundant, acest spectacol, dacă regizorul și actorii n-ar fi înțeles că acea epocă și acele habitudini sociale ne erau tuturor comune, în mod egal (făcându-ne să trăim la fel, chit că eram din Sibiu sau Reșița) și dacă, deci, ar fi creat multe personaje, cu multe povești, cu pretenția de a fi diferite între ele. În schimb, regizorul și actorii au înțeles că trebuie creat un soi de personaj exponențial pentru toate famiile românești „de pe vremuri”. Părinții actorilor, ale căror vieți sunt evocate pe scenă, sunt identități care se topesc într-una singură, general reprezentativă; altfel spus, deși spectacolul e o înșiruire de cazuri similare, trăite de oameni distincți, ele vin din aceeași „oală” istorică. Ele descriu felul în care, intim, am trăit cu toții în familiile noastre românești, având aceleași tacâmuri, aceleași feluri de a ne îmbrăca, aceleași ticuri sociale și spunând aceleași bancuri, când se lua curentul. Eu însumi, fiind născut în 1984, am recunoscut multe din detaliile de viață românească evocate în spectacol, și cred că aș mai fi adăugat încă o sută, având mintea plină de amintiri. Rar cred că am văzut, în teatru sau în cinema, o folosire mai concretă și mai exemplificată a expresiei „de pe vremuri”.
De fapt, ăsta este rostul spectacolului: de a declanșa memorii, astfel încât să ne simțim bine în confortul lucrurilor care ne defineau, altădată. Iar felul în care actorii construiesc acest proces de declanșare este, cred, avantajul major al spectacolului. E o construcție de discurs definită prin dezinvoltură și prin zâmbete netrucate pe buze, asumând perspectiva subiectivă asupra propriului trecut. Iar retorica discursurilor depinde în mod esențial de firea actorilor, rezultând o alternare interesantă, contrastantă, între relatări: una dulceagă, alta funny; una rafinat-sarcastică, alta copilărească, înduioșătoare; una într-o ureche, alta bonomă, nostalgică. Este, deci, multă personalitate în spectacol, așa cum bine șade unei experiențe autobiografice. În plus, fiindcă veni vorba de trecutul României, nu e nici un gram de sens politic în acest spectacol, totul îndreptându-se spre zona largă a abordării intime, familiale, cu puternic parfum de folclor urban românesc. Iar actorii care izbutesc acest șir de evocări, indiscutabil autentice, sunt Alina Danciu, Carmen Vlaga-Bogdan, Roxana Sabău-Nica, Robert Pavicsits, Ștefan Statnic. Toți, as themselves în spectacol, aduc o foarte bună imagine teatrului arădean.
Umor direct sau aluziv, sarcasm cu ceva duioșie strecurată printre, nostalgie terapeutică, identificare copil-părinte. Iată, pe scurt, trăsăturile spectacolului Ai mei erau super!, de la Arad, care ar trebui văzut de mulți români. Nu e o capodoperă, dar face bine la suflet.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad.
Regie: Cristian Ban
Scenografie: Cristina Milea
Distribuție (parțial): Carmen Vlaga-Bogdan; Roxana Sabău-Nica
Producție: Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Laurian Popa
