Când am auzit prima oară aplauze la cinema, nu-mi venea să cred. Era ceva ciudat, atât pentru faptul că aplaudații nu auzeau aplauzele, cât și pentru că aplaudatorii aplaudau puțin, nici pe jumătate din cât se aplaudă la teatru. Pe urmă, mi s-a părut că devine ceva firesc, apoi obișnuință, apoi obligație. TIFF a contribuit mult, în ultimii ani, la validarea acestui ritual de izbit palmele din respect sau complezență, deși încep să cred că e mai mult complezență, un fel de „hai s-o facem și pe asta, fiindcă așa se face”, decât entuziasm. Nu știu vouă cum vi se par, dar aplauzele de TIFF îmi par tot mai repezite, mai false, mai de musai. Iată, mai jos, un film la care s-a aplaudat așa.

Sălbatic / Wild

Ania locuiește singură. Din când în când vorbește pe net cu sora ei, din când în când își vizitează bunicul, internat în spital și din când în când dă târcoale prin biroul șefului, cu care are sau nu o relație. Totul e din când în când pentru această tânără total absentă, până în clipa când vede un lup în parc. E atât de fascinată de el, încât îl urmărește, îl fură și îl încuie în apartament, câștigându-i încrederea cu hălci de carne și… sânge de menstruație. Treptat, fata rupe orice contact cu lumea și tot ce era conveție socială sau compromis e pulverizat într-un mod de viață anarhic, violent, cu un final pe măsură.

Un antropolog ar putea vedea, în Sălbatic, o bună aplicare a scenariului standard referitor la sacru și profan, conform căruia exponentul unei societăţi în criză face o „ieșire” în spaţiile originare pentru a recupera energii şi modele autentice. Aici, spațiul originar e parcul, care apoi – prin „mutarea” lupului în bloc – devine însuși apartamentul. Are loc, pe urmă, procesul de animalizare a fetei, sub imperiul viscerelor care domină tot și care îi dictează un mod de viață fără vorbe, dar plin de carnalitate. Ei bine, tocmai în această accentuare stă meritul major al scenaristei-regizoare Nicolette Krebitz, care a înțeles importanța separării Aniei de context. Practic, celelalte personaje – șeful nevrotic, sora zvăpăiată, bunicul aflat în comă, vecinii iritați – există pentru a marca, prin opoziție, identitatea fetei, care împrumută tot mai mult din caracterul dominant al lupului. Iar ceea ce părea la început a fi o relație imposibilă între o fată solitară și un lup fioros, devine un soi de „frumoasa și bestia” la un nivel de senzualitate aproape ritualic (vezi scenele de hrănire a lupului, transformate parcă în dansuri ceremoniale).

Vorbeam, mai sus, despre aplauze. Menționez că nu obișnuiesc să evaluez cinema-ul în funcție de cantitatea / durata bătăilor din palme, însă Sălbatic e un film la care eu, unul, am evitat să aplaud, la fel ca aproape toți ceilalți. Iar cei care au aplaudat, au făcut-o înțepat, parcă pe fugă. Nu pentru că „nu ne-a plăcut”, ci pentru că e tipul de poveste care nu prea poate plăcea, enerva, entuziasma, etc. De fapt, e incapabil de a stârni emoții, din simplul motiv că relația de iubire dintre Ania și lup e redusă la un nivel de ilustrare a unui caz periferic, cu care nimeni dintre noi nu va avea ceva în comun. Păcat, fiindcă erosul este o temă universală, atemporală, asexuală, indiferent că ar fi vorba despre legătura între un bărbat și o femeie sau, ficțional, între un stilou și o călimară. În plus, există unele scene suplimentare, adiacente poveștii centrale dintre Ania și animal, care „răcesc” acțiunea și coboară în derizoriu ceea ce ar fi putut să rămână profund până la capăt. E ca și când unicul scop al acelor scene e să ne facă să râdem, să ridicăm sprâncenele a mirare sau greață sau, cine știe, să privim cu o curiozitate morbidă situații la care nu ne-am fi gândit vreodată. Da, Sălbatic are accente de farsă tragică, nimic de contestat. Neverosimilul și ocultul sunt, aici, obligatorii și nimeni n-ar trebui să caute realism și previzibilitate. Dar asta nu scuză scăparea de sub control a unor scene, care sunt doar amuzante. Păcat, filmul Nicolettei Krebitz rămâne cel mult propunere antropologică – una de succes, dar vulnerabilă ca film.

Filmul mai rulează miercuri, 1 iunie, ora 17.00, la Cinema „Victoria”.
Germania, 2016, 97’
Titlu original: Wild
Regie: Nicolette Krebitz
Scenariu: Nicolette Krebitz
Imagine: Reinhold Vorschneider
Distribuție (parțial): Lilith Stangenberg; Georg Friedrich