Pentru foarte mulți, Cristi Puiu e doar un nume. Pentru mulți, e unul care apare la TV, în interviuri târzii, pe programe artsy care de obicei „se sar” din telecomandă. Pentru puțini, e un nume legat, de-a valma, de Cannes, TIFF, Moartea domnului Lăzărescu, regizori noi post-Nicolaescu, de care n-auzi decât dacă fac ceva rău sau iau premii mari etc. Pentru foarte puțini, însă, e numele care contează – ca „locomotivă”, cum zic istoricii – pentru ultimii 15 ani de cinema, prin titluri care au scuturat felul de a gândi filmul românesc și care, de când e TIFF-ul TIFF, au creat la Cluj zile semnificative. O astfel de zi a fost recent, când am văzut Sieranevada. Cel mai nou film al lui Puiu.

Sieranevada

Dacă vreți să știți ce se întâmplă în Sieranevada, ar trebui să vă spun cum arată o ceartă la mine în familie, la grătar și zile de naștere. Sau cum se ceartă ai voștri, la nuntă și „zamă acră”, la tăiatul porcului sau cine știe ce moment la care se adună toate rudele, fiecare cu supărările, invidiile, cu nervii și cu slăbiciunile lui. Cristi Puiu a făcut la fel. A trăit așa ceva în familia lui – parastasul tatălui, lucru mărturisit în interviuri – și s-a gândit să scrie pentru ecran experiența, punând în scenă parastasul unui oarecare tată, dintr-o oarecare familie.

Totul are loc în casa celui pentru care se face parastas. Un apartament mare care pare mic, cu hol, o baie și patru camere, în care se adună (țineți-vă bine) 17 oameni, în așteptarea preotului care întârzie. Toți sunt neamuri între ei, oameni care se știu de o viață și care, tocmai de-aia, știu exact ce să-și spună unii altora ca să înceapă o discuție, ca s-o termine dacă nu le place sau să se apere dacă sunt atacați. Iar atacați sunt. Între ei, reciproc. Cumva, fiecare are ceva cu fiecare, iar de la aceste mici neînțelegeri nerostite cu anii – evident, vorbim despre o familie care se întrunește rar, la nunți și înmormântări, ca mai toate familiile românești care au pierdut, în ultimele decenii, exercițiul întâlnirii și ale căror revederi țin, acum, strict de marile momente ale vieții –, se trece, lent, spre mari înțelegeri. Iar ceea ce trebuia să fie un banal parastas devine ora dezvăluirilor, a atacurilor la persoană, din simplul motiv că ei s-au întâlnit, că sunt acolo, unii într-alții.

Locul

De fapt, ceea ce iscă micile și marile necazuri, la parastas, e tomcai faptul că acești oameni se trezesc, brusc, prea aproape unii de alții. E ca și când, dacă ar fi fost mai mult loc între ei, lucrurile ar fi mers mai OK. Dar e atât de mare apropierea fizică între ei, încât ciocnirea mentală pare inevitabilă. Bucătăria, camerele, holul sunt puțin spus înghesuite. Sunt pline de cea mai obositoare aglomerare de obiecte pe care v-o puteți închipui într-o casă, care parcă sufocă oamenii, fără ca ei să-și dea seama măcar de asta. Rafturi cu colecții BPT, antichități puse care pe unde, cărți peste tot, covoare în toate culorile, mari tablouri în camere mici, emisiuni ento la TV, care injectează românism în toată casa – totul e îngrămădire de adunături-clișeu cu sau fără valoare, strânse grijuliu, patrimonial și totul reflectă epocile care au trecut peste acel apartament și peste acea familie. E o înghesuire atât de haotică, încât devine neliniștitoare. De o viață întreagă oamenii ăștia sunt cu capsa pusă și nu știu nici măcar acum, după atâția ani, de unde li se trage.

Oamenii

Vorbeam despre ciocniri. E cu atât mai tare orice ciocnire între firi, cu cât firile sunt de un pitoresc intens, făcând din personajele aruncate „în ring” exponenții perfecți ai vieților pe care le au. Fiul cel mare, e blând, sătul de altercații, vizibil apăsat de pierderea tatălui, absent ca reacții, absent chiar și când e provocat violent. E spectator neutru și, fără să vrea, e între ciocan și nicovală, ca un scut între ceilalți. Vezi scenele în care se plimbă ca un leu în cușcă, pe hol, în timp ce uși se deschid și se închid în jurul lui și pe ele circulă oameni care ba plâng, ba urlă. Apoi e soția lui, o acritură „piți” cu gură mare, care caută nod în papură acolo unde nici măcar nu crește papura. E fratele mai mic, militarul, care în orice chichiță vede ceva grav, ceva ireparabil. E baba comunistă, scoasă din naftalina anilor ’70 („noi am făcut Transfăgărășanul”, exclamă, frustrat, baba), apărătoare a cuceririlor epocii de aur, aflată într-o continuă ceartă cu Sandra, sora celor doi de mai sus, exponentă a lumii noi. Apoi e mama celor trei copii, prezentă peste tot unde e ceva ceartă. E sora ei, Feli, „rănita familiei”, cu față plânsă inclusiv când râde, pe motiv că soțul ei, Tony, e un animal care o înșeală porcește. Apoi e Tony, „porcul și nesimțitul”, mărul discordiei, care la fiecare două vorbe se jură și înjură. În peisaj intră și copiii lui Feli – Sebi, ochelaristul furios pe univers și pe Bush, cu o viață irosită pe un YouTube plin de problemele omenirii și Cami, o lesbiană care fix la parastas și-a găsit s-o aducă pe iubita ei, beată criță. Un matematician calm și soția lui, cu paharul veșnic plin; un bebe care, de la atâta gălăgie, se tot trezește și plânge; o vecină gravidă, care mai vine și ajută la oale; plus Simona, un înger de fată, săritoare, singura îmbrăcată în negru la acest parastas cu care parcă nimeni n-are nici o treabă.

De fapt, trec ore în șir, popa nu mai vine, mâncarea se tot răcește și e din nou încălzită. Toți sunt cu stomacul gol și, deci, tot mai nervoși, nemaiavând nici o treabă cu sensul creștin al motivului pentru care sunt acolo: amintirea celui mort. Un mort a cărui absență pare să fi descentrat această familie sensibilă. Le place să provoace și să fie provocați, le place să dezvolte, cehovian, discuții banale despre umanitate în discuții intense despre ei înșiși, prin care își asigură teritoriul. În plus, comesenia, atât de prezentă la români în teatru, literatură și film de la Caragiale încoace, este, aici, un fel de lucru foarte bun care ar trebui să aibă loc și să potolească tot, dar care întârzie neliniștitor să aibă loc. Nu puteam să nu-mi amintesc, văzând Sieranevada, de dialogurile epuizante, pitorești, ridicole, grave, purtate la masă în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (r. Cristian Mungiu), Filantropica (r. Nae Caranfil), Medalia de onoare (r. Călin Peter Netzer), Senatorul melcilor (r. Mircea Daneliuc) și mai ales Niki Ardelean, colonel în rezervă (r. Lucian Pintilie), la care Cristi Puiu a fost co-scenarist și care a funcționat, poate, ca idee de scriere a conflictelor pentru Sieranevada. Doar că, în Sieranevada, tot ce era conflictual în fața farfuriilor din filmele de mai sus, se consumă aici pe hol, în camere, în bucătărie.

Cristi Puiu

E mult Cristi Puiu în Sieranevada. Nu contează dacă ați văzut sau nu Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu și Aurora, adică celelalte filme făcute de Puiu până acum. Sieranevada pare să conțină tot ce era sâmbure de agresivitate și tonalitate în celelate și reia, folosind alte soluții de creștere a tensiunii, tema predilectă a regizorului: relația între oameni. Aș îndrăzni să zic că, aici, totul e la cel mai înalt nivel de cizelare a conflictului, dar aș evita cuvintele mari. Fiecare nouă vorbă scoasă pe gură, în Sieranevada, pare să lanseze dezbateri rostite sau interiorizate (deși, de cele mai multe ori, sunt rostite). Preotul se întreabă retoric, în scurta lui predică de la ușă, dacă e posibil ca Hristos să se fi întors deja pe Pământ. Toți tac. Sebi, ochelaristul problematic (un fel de variantă sensibilă a exasperantului atoateștiutor Flo, din Niki Ardelean), îi întreabă pe ceilalți cam ce cred ei despre 9/11. Toți răspund. Că e fleac sau lucru grav, oamenii se angajează (chiar dacă pasiv) în polemici, fiindcă îi preocupă viața, chiar dacă sar la gâtul celuilalt, chiar dacă nu știu să ia pauză.

Oricum, aceasta este, cred, esența poveștii. Nu se iau pauze. Nimeni nu tace. Uși se deschis și se închid continuu. În cele trei ore, camera de filmat plimbă perspectiva de la un dialog la altul, filmând agresivitatea în toate formele ei: atac, tachinare, aluzie etc. Dar e o perspectivă lentă, fără mișcări bruște, în contrast cu viteza oamenilor-spirt care apar și dispar din cadru; o perspectivă de la nivelul ochilor, aparținând parcă unui voyeurist cu ochii căscați la toate grozăviile care fac din acest parastas un dezastru. Și, lentă fiind, perspectiva permite publicului observarea de amănunte, bucățele de amănunte în colț de cadru, scene de ansamblu statice. Totul, în planuri-secvență uriașe, care nu lasă nici actorul, nici spectatorul să respire. Timp de trei ore, ești atât de „prins” de faptul că nu se întâmplă nimic pe ecran, altceva decât ciocnirile între personaje pe fond de tensiune crescândă, încât uiți să te mai uiți la ceas. Și, că vorbim de crescendo, cred că o bună comparație a filmului se poate face cu Bolero-ul lui Ravel. Povestea – și permiteți-mi această comparație pedantă, dar relevantă cu privire la treptele de intensitate a ceea ce se petrece pe ecran – începe pianissimo, trece în piano, mezzoforte, forte, fortissimo, după care scade înapoi la prima notație. Și mi se pare incredibil că această creștere are loc 1) exclusiv din replici și 2) pe durata a trei ore. Poate de-asta Cristi Puiu (care a scris un asemenea scenariu în doar o lună) este un autor de poveste mai mult decât remarcabil. Poate de-asta toți actorii din film, indiferent de cât de episodică le este intervenția, sunt de o autenticitate și coerență unice în cinema-ul ultimilor ani. Poate de-asta realismul extrem al Noului Cinema Românesc a început (și continuă? Sau se încheie?) cu Puiu. Poate de-asta a fost ales Puiu să deschidă Cannes-ul, în 2016. Poate de-asta a fost nominalizat la Palme d’Or 2016.

Și dacă nu pentru toate astea, fiți pe fază când intră Sieranevada în cinema-uri (septembrie 2016) măcar ca să vedeți cum o văduvă are ideea de a-l îmbrăca pe unul dintre nepoți în hainele soțului mort, ca și când mortul ar fi încă acolo. Sau ca să vedeți cum ciocnirile personajelor se reflectă într-o oglindă strâmbă din perete (ca-n Niki Ardelean, dacă vă amintiți oglinda în care se vede biserica) și într-o oală cu sarmale în clocot (citat tot din Niki Ardelean, dacă vă mai amintiți oala cu ciorbă). Sau ca să vedeți cum o țară întreagă, cu toate clișeele și metehnele ei, încape într-un apartament.

România – Franța – Bosnia și Herțegovina – Croația – Macedonia, 2016, 173’
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu
Imagine: Barbu Bălășoiu
Distribuție (parțial): Mimi Brănescu; Dana Dogaru