Când faci un interviu cu cineva care are ce spune, care vede lucrurile fără prea multe complicații și care are un drum pe care și-l cunoaște, ai, dintr-o dată, sentimentul că lucrurile merg bine în viață. Poate nu e chiar așa, poate e doar o senzație temporară, dar cel puțin îi datorezi, acelui om, acea senzație.
 |
Andrei Radu, 27 de ani, din Bucuresti
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu În căutarea muzicii (texte din piesa A douăsprezecea noapte, de William Shakespeare) și la secțiunea Grup, cu spectacolul http://error500, de Vlad Trifas, producție a U.N.A.T.C.
Rareș Tileagă: Cine este Andrei?
Andrei Radu: Băiatul ăla care muncește mult și care crede că o să devină ceva mai mult.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. R.: Îl vedeam ca pe ceva frumos, dar intangibil. Ca pe o fată superbă pe care nu o poți avea. Acum o am, dar trebuie să mă port cu ea extrem de atent. Ea oricum nu-și schimbă frumusețea, dar grija mea…
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
A. R.: Într-un anumit moment, când aveam mare nevoie să mă „dezgheț” nu a apărut un nume, ci un colectiv: toată echipa care lucrează la serialul Modern Family. Pur și simplu mi-a dat toată actoria peste cap.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
A. R.: Jucam Cvartetul de Sławomir Mrożek, la o licență de regie. Eram patru în distribuție. Într-un moment de maximă tensiune, spre final, îi cade colegului mustața pusă (era extrem de important să nu se dezlipească, ca să nu se deconspire…). Și, cum stăteam noi toți patru în scenă, ne-am uitat luuung unul la celalalt. Ne abțineam tare de tot să nu râdem ca tâmpiții, așa că am început să improvizăm și să scoatem niște sunete total cretine, în timp ce ne acopeream vocal ca și cum nu ar fi existat momentul ăla. A, asta în timp ce colegul meu lua mustața de pe jos și o punea la loc. Niște cretini cu toții.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. R.: Sunt conștient de ei, dar nu mă gândesc la asta. Știu că toată atenția e pe mine, așa că îmi fac treaba așa cum am repetat și, la final, vedem în ce relații am rămas cu oamenii din sală… E un blind date mult mai profund și mai de impact.
R. T.: Crezi în aplauze?
A. R.: Cred în aplauzele oneste. Nu-mi place obiceiul oamenilor de a aplauda în șir, că așa fac toți, sau de a se ridica din complezență. Dacă îți vine pe bune și simți că a meritat experiența, fă-o. E mai onest și pentru noi, dar și pentru spectator.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. R.: Momentan fac ceea ce visez. De crescut am loc să cresc, o-ho. Dar e timp. Important e că sunt pe drumul ăsta.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. R.: Umorul. Este masa principală din care ne hrănim cu toții și este absolut delicioasă.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. R.: Oamenii neserioși. Și comoditatea. E păcat de Dumnezeu să dai de așa oameni în frumusețea asta de meserie.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. R.: Mi se pare utilă și cred în ea, mai ales dacă vine din partea unor oameni avizați. Mă ghidez, ascult și mă gândesc dacă mă ajută cu ceva sau nu.
R. T.: Ce citești?
A. R.: De notat: sunt pe plajă, în vacanță și citesc John Wright – De ce râdem la teatru?
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. R.: Conversațiile pe care le am cu prietena mea despre orice și nimic. Sunt consistente.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
A. R.: Sunt o groază. De mediul în care lucrez, dacă sunt compatibil sau nu. De competiție (știu că sunt într-o competiție doar cu mine, dar tot îmi mai fuge mintea la colegi uneori). De colegii neserioși și comozi, mentionați mai sus. Mai sunt, mai sunt.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
A. R.: Comunicarea reală pe scenă, improvizația, efortul fizic, dar și provocarea rolului oferit. Asta mă ține chiar treaz.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. R.: Eu o iau la propriu. Da, trebuie să dai din coate, dar nu să îi învinețești pe alții. Fă-ți loc cu grijă.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. R.: Fă-o. Dacă te face fericit, fă-o. Dacă ești dispus la sacrificii, fă-o. Sună foarte tare a reclamă la Nike, dar e adevărat.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. R.: Eu să zic? Ei să vrea să mă sune 🙂 Regizorul care să aibă încredere în mine. Dacă există schimbul ăsta de încredere, toată lumea o să fie fericită.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. R.: Succesul e o pisică destul de capricioasă. Poate să vină și să plece când vrea ea. Important e să fii conștient de asta și să n-o urmărești.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. R.: La finalul liceului m-am gândit dacă sunt capabil să fiu actor, iar mai târziu mi-a venit în cap faptul că voi regreta toata viața dacă nu încerc măcar. De atunci, sunt cel mai împăcat om de pe planetă.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, ca participare individuală și de grup?
A. R.: Mă simt ca un jucător de fotbal care marchează o „dublă” în semifinalele de la un Euro. Oricum eram încrezător și fericit că sunt aici, dar faptul că sunt cu două momente mă face să cred că ceea ce fac e bine și că sunt pe un drum bun.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
