Tuesday, 18 October 2016 / Published in Filme de azi

Prima zi. Un fel de prima zi

An de an, în aceeași perioadă (vară-toamnă), umblu prin festivaluri. Cei de acasă știu asta, sunt obișnuiți să fiu plecat, deși nu le place și, cu un aer trist, își încearcă norocul în fiecare an: „când gați odată cu astea?” Răspunsul e nasol: nu știu, fiindcă nu pot fără. Și vă mai zic ceva. Dependența aduce rutină. Rutina, plictiseală, iar plictiseala, nerăbdare. Partea bună, dacă poate fi una, e că devii tot mai intolerant la clișeu, la lucruri aiurea făcute, la rețete de festival care mă/ne/vă impresionează tot mai puțin, la chestii pe care n-ai cum să le vezi la început, când ai chef de multe și toate par OK. Iată, deci, cam care e starea mea de spectator, la Sibiu, în prima zi de Astra Film 2016.

Cum cantitatea de rutină cere, în mod logic, o cantitată egală de surpriză, trebuie să mărturisesc că mă uit în programul festivalului după chestii (iertați termenul neacademic, dar cam asta e percepția oricui, în prima zi de festival) care să-mi atragă atenția și pe care să le încercuiesc cu pixul. Un nume mare, un titlu de care am auzit, ceva cu italic sau bold, care sună bine și promite. Recunosc, caietul-program e plin de așa ceva – a naibii treabă, poți sta toată ziua pe fotoliu, citind giganticul caiet (156 pagini!), pentru care organizatorii ar fi cazul să inventeze, la anul, un semn de carte –, așa că dacă vă plac, de obicei, produsele cinematografice intens publicitate, numele mari, covoarele roșii, blițurile, vânzoleala fancy și atmosfera de festival, aveți toate șansele să fiți fericiți la Astra Film, în prima zi. Și nu doar atunci; evenimentele mari par a fi zilnice, în această a 23-a ediție de festival.

Dar eu, unul, am renunțat să alerg după atmosfere, la fel cum am renunțat să petrec ore în șir, în prima zi de festival, citind sinopsis-uri și făcându-mi programul pe toată săptămâna. Nu mai (prea) țin cont de sinopsis-uri, nu mă mai înghesui la highlight-uri de festival, nu mai ascult recomandările din comunicate. Intru la ce se nimerește, fiindcă sfânta nimereală – chiar și în cel mai mare festival de documentare din țară, în care non-ficțiunea ar trebui să garanteze o mai mare rată a calității decât într-un festival de ficțiune – e principiul meu de bază. Dacă tot e să iau „țepe”, măcar să le iau involuntar, nu pentru că m-au păcălit povești frumoase de marketing isteț.

Sper, însă, să nu avem nici unul dintre noi parte de așa ceva. În prima zi de Astra, am ales să ocolesc cele patru ore de deschidere oficială, marcată de proiecția mega-promovatului Sieranevada, precedat de discursuri și urmat de o sesiune uriașă de întrebări și răspunsuri, în prezența regizorului Cristi Puiu. Nu contest nicidecum calitatea filmului, ba chiar am scris despre el și mă arde pe limbă, chiar și acum, să scriu din nou și să-l numesc capodoperă, cu toate riscurile pe care le implică acest enunț entuziast. Și mă bucur că o astfel de poveste, cu rădăcini vizibile în estetica și tehnica de documentar, a deschis un festival de film documentar, așa cum o țuică fină e întotdeauna bună înainte de masă.

Dar am refuzat acest festin grandios, intimidant, pur cinematografic, mergând la ceva care ar fi putut să mă surprindă: niște proiecții în Piața Mare, în chestia aia albă, gigantică, pe care festivalul o numește Full-Dome. Am văzut trei filme, unul după altul, pentru că pur și simplu nu m-am putut abține: experiența de vizionare e nouă și plăcut de ciudată în acest dom, în care tavanul rotund devine un ecran imens. Imaginați-vă, deci, o jumătate de sferă, pe care imaginile (proiectate din patru surse) vă înconjoară și vă acoperă. În plus, există perne pe care vă puteți întinde, pentru că cea mai bună poziție de vizionare o aveți dacă stați pe spate. Pe scurt, experiența de vizionare devine mai interesantă decât povestea din film, lucru dovedit mai ales în cazul primului titlu pe care l-am văzut, World 2 War – sinteză a celui de-al doilea război mondial, realizată integral pe computer. Din păcate, nivelul slab și rigid al dinamicii 3D – care nu depășește nici cu un milimetru calitatea vizuală a celor mai primitive jocuri 3D, fiind undeva între un Medal of Honor 1 și Quake 3 – și sunetul prost, amputat în mod artificial pentru a putea fi auzită traducerea în română a filmului, m-au făcut să cred că e un film făcut într-o pauză de lucru. Puțin mai cursiv și credibil a fost Aurora: Lights of Wonder, uimindu-ne cu panoramele crepusculare, intens de frumoase și 100% reale ale aurorei boreale, filmate de sud-coreeanul Kwon O Chul în pădurile Polului Nord. Dar același disconfort l-am găsit și aici, datorită aceleiași voci de narator român, cu timbru și citire agresive (Eugenia Șerban). A fost apoi On the Wings of the Night, studiu științifico-poetic despre migrația păsărilor de pe un continent pe altul, privit prin prisma comparației între teoriile antice și studiile recente. Mi-a plăcut, pe scurt, dar cred că mai mult le-a plăcut copiilor, aduși de părinți să vadă domul. De fapt, abia am încăput, pe podea, printre zecile de kinderi atrași de dom ca de magnet.