Friday, 21 October 2016 / Published in Filme de azi

The New Gipsy Kings

Când spui „țigan”, spui multe. Cuvântul ăsta, pe care până la urmă e legal să-l folosești, conține o listă lungă de aspecte ultra-contradictorii, din care eu, unul, n-aș exclude sărăcia, tradiția, bișnița, cerceșetorii, râurile de bani, manelele, schilozii, puturoșenia, discriminarea, frica, mirosul, câinii care latră la ei, talentul, hoțiile, folclorul, săbiile, vrăjitoarele, palatele. Iertați-mi enumerarea emfatică și complet prolixă, dar nu cred că greșesc. În ordinea asta, sau poate în alta, cam așa stau lucrurile care definesc neamurile de țigani din România, de când sunt ei țigani. Iar filmul lui Liviu Tipuriță, făcut pentru BBC și proaspăt lansat la Astra Film din Sibiu, le are cam pe toate.

Filmul se numește, amuzant-ironic, The New Gipsy Kings. N-aveai loc să calci, în Sala „Thalia” unde a fost proiectat, așa cum acasă, uneori, nu poți schimba programul TV, fiindcă restul familiei stă pe Kanal D și Antena 1, unde, culmea, tot țigani vezi pe ecran. Dar nu mă mir; nici de înghesuiala de curioși din „Thalia”, nici de dependența de emisiuni care pun sub reflector viața țiganului. Nu cred că există, în țară, o fascinație mai vie, din punct de vedere social, decât cea pentru țigani, din simplul motiv că sunt altfel decât noi. Exotici. Fie prin sărăcia lucie – întreținută de lene și ajutoare sociale –, fie prin averile grase față de care, de frică pentru propriile familii, inspectorii ANAF închid ochii. Așa că da, The New Gipsy Kings are toate șansele să fie un hit, pentru simplul fapt că e despre țigani.

The New Gipsy Kings. Un film despre manele și muzică

Dar nu e doar despre ei, ci, mult mai aplicat, despre ciocnirea între curentul profund bănesc al manelelor și muzica țigănească tradițională, ajunsă o victimă indirectă a manelizării. Filmul este, deci, o antiteză între cei care au părăsit tradiția pentru a fabrica manele – adresându-se unui public gregar, incult dar vast și câștigând, din asta, mii de Euro pe zi – și cei care au rămas fideli tradiției, dar care abia își duc zilele, cu împăcarea că măcar respectă tradiția. Tradiția sărăciei, am spune noi, a culturii care costă până la os, pentru că ceilalți, care produc manele pe bandă, înoată în bani. Și, de parcă n-ar fi de ajuns, cei care se zbat să păstreze folclorul sunt datori vânduți cămătarilor, așa încât oricât ar câștiga din turnee internaționale de muzică lăutărească, banii se întorc… tot la maneliști.

E cu atât mai juicy această antiteză între cultura veche și contra-cultură nouă, menținută în film de la început, cu cât lui Tipuriță i se deschid toate ușile posibile, atât într-o tabără, cât și în alta. Fiecărui țigan, că e autor de manele sau lăutar autentic, îi place camera de filmat și abia așteaptă, precum le este obiceiul, să-și spună păsul, să arate ce are, ce știe. În felul ăsta, strecurându-se printre ei ca un curios ingenuu, cumva jucând rolul occidentalului care nu știe nimic despre țigani, Tipuriță are acces în spații interesante. Ba oglinzile aurite din palatul lui Adi Minune și prolifica școală de artiști a impresarului Dan Bursuc, ba căsuțele ca vai de ele ale lăutarilor din Clejani. Ba nunțile în care cocalari cu cruci la gât aruncă mii de euro peste Salam, ba pădurea înzăpezită, din care Viorica, o lăutăreasă vestită, adună vreascuri de foc. E un contrast permanent de medii și personaje, de atitudini și tonalități, care te țin treaz și îți provoacă nervii la salturi de la dezgust la milă.

Totuși, să nu uităm că documentarul poartă marca BBC. Asta îl face aproape turistic, pentru ochiul și creierul occidentalului, așa încât tot ce trebuie știut despre muzica țigănească – veche, nouă, valoroasă sau cretină – se află aici ca scurt istoric și prezentare generală. Noi, însă, cei care am crescut în RO, nu suntem chiar surprinși de ceea ce vedem pe ecran; nici nu trebuie să așteptăm mai mult, de la film, decât ne poate da. E drept, râdem de ridicolul lor, privim cu sarcasm toată povestea, dar, din păcate cu atât ne alegem: cu sarcasm. Până una-alta, banii sunt în mâinile țiganilor de care râdem, fără măcar să avem garanția că jugul financiar al statului îi va atinge vreodată, așa cum ne atinge pe noi. Cât despre barosanii ăia pușcăriabili, care poate n-au decât patru clase ș-un coridor, lucrurile rămân în aer. Oricât ar fi vrut Tipuriță să obțină răspunsuri legate de banii lor și de învârtelile de care nici măcar cântăreții de manele nu se leagă, ancheta rămâne superficială. De altfel, filmul e pur expozitiv, comercial; atinge doar în treacăt zonele de pericol, ca „sare și piper” pentru un subiect care, dacă cineva ar fi avut curaj să-l dezvolte ca investigație, probabil că s-ar fi lăsat cu sânge.

Nu pot să nu amintesc de concertul fenomenal al trupei Kana Jambe, care a fost cea mai bună prefață pentru un astfel de film încărcat până la refuz de pitoresc și de glamour țigănesc. A scos țiganul din noi. Iată câteva imagini: