Ieșind dintr-un festival de film documentar (Astra Film), petrecut într-un liniștit și intim Sibiu, și intrând într-unul de teatru (FNT), într-un București unde doar în camera de hotel mai găsești liniște (asta dacă închizi bine geamurile), e ca și când sari dintr-un tren în altul. Pe de o parte, pentru diferența de stare între cele două orașe; pe de altă parte, pentru saltul de la documentar la teatru, de la cazuri reale și povești în carne și oase, la ficțiune 100%, povești imaginare și convenții unice. Nu știu voi, dar eu nici acum, după atâția ani de umblat prin festivaluri, nu mă pot obișnui repede cu negocierea asta de la o convenție la alta, de la o lume la alta.

Punctul orb

Tocmai de aceea, având nevoie de scuturare bruscă, echivalentă cu un pahar de tărie pe stomacul gol, am ales ca primul spectacol, la care merg în FNT, să fie unul de Afrim. Având deja o bogată experiență de întâlnire cu lumile scenice („inconfundabile” puțin spus) ale lui Radu Afrim, care întotdeauna conțin povești, sunete, cuvinte, muzici, chestii și chestiuțe pe care în nici o altă parte a teatrului românesc nu le găsești, cum le găsești la Afrim, eram nerăbdător să văd „încă un Afrim”, încă o scrânteală estetică, specifică lui, bine făcută, interesant orchestrată. Iată, mai jos, spectacolul.

Punctul orb, numit așa pentru a desemna acel punct din noi înșine pe care toți ceilalți îl văd, în afară de noi, e o poveste despre lucruri nespuse. Despre punctele de lumină și de întuneceală din om, care dor. Niki, o femeie care și-a pierdut soțul și căreia îi e imposibil s-o spună cu voce tare, se abandonează străzii. Din blocajul posturii de văduvă deprimată, izolată între patru pereți exact ca un canar care crede că, odată eliberat din colivie, ar ști să zboare ca celelalte păsări pe care le vede pe geam, Niki caută cu disperare un fel de exit. Nu contează consecințele ieșirii, cât timp ieșirea se întâmplă, dovadă că ea nu alege nici locurile în care intră, nici oamenii care-i ies în cale. Spectacolul o scoate, astfel, pe Niki din poziția de personaj activ, generator de poveste, și o așează în cea de personaj pasiv, observator ca și noi, cei din sală, a vieții de pe scenă. Este, însă, o viață coborâtă în grotesc, în prostie, în violență, în frig concret și frig sufletesc. Personajele, ca de obicei la Afrim, sunt „subterane”, fac parte din cele mai evitate medii sociale și dau, la fel ca tonalitatea multor scene, o stare frustrantă de irosire. O fată în rochie roșie, zgribulită de viscol; un vânzător libidinos, cu aere de tată cuminte; un director gay, arogant când e la costum, rușinat când e travestit; o femeie de la semafor, de la care afli totul despre viață; un funcționar banal, dar încărcat cu păcate grele – nimeni, aici, nu e în regulă și pentru nimeni nu se află un miracol după colț.

Cam în această zonă de tristețe urbană, sec urbană se desface povestea din Punctul orb. Și eram nerăbdător, cum spuneam, să văd „acest Afrim”. Dar, cum nerăbdarea e totuna cu tăiatul propriei crăci de sub picioare, spectacolul n-a reușit să mă „miște” cum voiam. Fie pentru că aveam așteptări mari, fie pentru că n-a fost în stare, lucru valabil atunci și pentru o bună parte din alți spectatori, care au făcut lumină, în sală, cu telefoanele. Atât de „prinși” erau. Exceptând unele monoloage intense, ca stare de sfârșeală (ale Femeii, ale Vânzătorului, ale Funcționarului), care trasează foarte exact spațiul uman al poveștii, spectacolul e mai mult fără vlagă. Există și o expresie pentru asta, iar ea cred că se potrivește aici: spectacol neîmplinit actoricește.

De fapt, spectacolul se epuizează în prea multe situații secundare, de context scenic, pentru care actorii cheltuiesc energie inutilă, până într-acolo încât ating un fel de prosteală-scenică-și-atât. Alteori, nuanțe importante din monoloage sunt rostite șters, uniformizant, ca și când actorului „nu-i intră replica în gură” (în special este cazul Adei Simionică), problemă amplificată de folosirea cel puțin ciudată a lavalierelor. Dacă decorul izolant, periferic și muzica apăsătoare n-ar spune mai mult decât o spun actorii, prin joc și rostire – sau decât încearcă s-o spună ecranul de proiecție care amplifică jocul scenic, prin dublare – spectacolul ar fi în întregime plat. Ar vrea să aibă umor, dar nu reușește, ceea ce mă surprinde la Afrim; ar vrea să fie liric și adânc, dar abia dacă se apropie. Pare un fel de spectacol după Afrim, făcut din „căzăturile de la montaj”.

Regie: Radu Afrim
Dramaturgie: Yannis Mavritsakis
Decoruri: Adrian Damian
Costume: Claudia Catrase
Univers sonor: Radu Afrim
Distribuție (parțial): Ada Simionică; Ioan Coman
Producție: Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești
Vizionare: octombrie 2016, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: www.fnt.ro