Să faci un spectacol de care să se bucure și ochii de copil – și mă refer aici la prunci de 5-6 ani, pe care i-a adus educatoarea de mânuță –, și ochii obosiți ai unui bunic de 81 de ani, care a făcut până la ușa teatrului de trei ori mai mult decât făcea în tinerețe, este, cred eu, lucru mare.
Știți, suntem obișnuiți să gândim teatrul pe clase de audiență, de la „ăsta e de copii, e cu păpuși” la „ăla e teatru-dans, n-o să-ți placă”. Sau, ca să ne fie simplu, punem acele etichete forțat-generalizante: de copii, de adulți, de râs, clasic, modern, cu vedete, fără vedete, din străinătate, teatru-dans, non-verbal, de bulevard, etc. Chiar și regizorii fac la fel: pe ăsta l-am făcut pentru studenți; pe ălalalt, pentru pensionari; pe ăsta, pentru public (dacă vede că e cu casa închisă); pe ăla, pentru elite (în cazul în care vede că sala e mai mult goală…). Ba chiar îmi aduc aminte o discuție între o regizoare tânără (una cu năsucul cam pe sus) și un amic de-al meu. „Măi, spectacolul meu e pentru rafinați, pentru culți… Ăia cu o facultate, două. Cam pentru ăștia e”. La care amicul meu adaugă: „Păi dacă am trei eu am voie să vin?”
Revin. Spectacolul care a fost capabil să bucure și ochii de copil, și ochii de bunic, era și ultimul pe care urma să îl văd în Festivalul „Toma Caragiu” din Ploiești. Și s-a numit Deux rien. Adică „două nimicuri”. De fapt, exact asta a și fost: un spectacol care pornește din nimic (doi cerșetori pe o bancă) și care exploatează acel nimic (jocuri de obișnuire cu banca, cu partenerul de bancă, cu oamenii care îi văd stând pe bancă). Fără pretenții de estetică sau de dramaturgie, mai ales că e complet fără vorbe. Dar nimicul pe care cei doi construiesc poveste are ceva puternic, în detaliile lui. Cerșetorii par a face chestii, pe scenă, la voia întâmplării. Se joacă cu mâinile, cu degetele, cu hainele, cu sprâncenele, se uită urât, se uită frumos, aleargă, merg tiptil, etc. E o voie a întâmplării care vine de undeva dinăuntru, dintr-un fel de dorință de a cunoaște lumea în care se află și, apoi, de a o face cunoscută. Iar acest efort de cunoaștere se exprimă prin joc, care îi aduce pe cerșetori în tot felul de ipostaze, unele caraghioase și grotești, altele gingașe sau amare. Judecând după gesturi și priviri, cei doi au manifestările omului nerăbdător să se facă înțeles; au apucăturile omului nebăgat în seamă, care încearcă să-ți atragă privirea cu orice, ca să vezi, până la urmă, că are și el ceva de spus. Iar când ți-a atras atenția și e conștient că acel contact e stabilit, te duce în lumea lui. În bucla lui.
Tocmai acest „furt” de stare se întâmplă și aici, în Deux rien. Dacă, la început, cei doi se strâmbă, se aruncă pe jos și umblă prostește prin scenă, făcându-i pe copilașii din public să se împrăștie de râs, treptat personajele devin duioase, apoi grave, ca mai apoi să se cufunde în tragic, iar noi, adulții, să cădem pe gânduri privindu-le sfârșeala. Încontinuu are loc un salt de la un registru la altul – comic, liric, burlesc, oniric, tragic, melancolic – pe ideea că totul e fluid și imprevizibil în viață. Că în mijlocul celui mai frumos vis te poți trezi cu o lovitură în cap. Dacă ceva pare simplu, în povestea de viață a celor două personaje, e pentru că s-a întâmplat rapid și nu a existat timp destul pentru aprofundare; dacă ceva pare a fi grav sau tragic, e pentru că într-adevăr așa este. Sfârșitul vine mai repede decât bucuria, iar pierderea, mult mai sigur decât împlinirea.
În ciuda aparenței de spectacol „ușor”, cei doi actori francezi aduc multă virtuozitate pe scenă. Fie mimă și dans, cu poziții mecanice, geometric gândite, fie prestidigitație, cu creare de iluzii prin rapiditatea mișcărilor, spectacolul este foarte precis lucrat. E cursiv în toate detaliile, e sub control în toate momentele de coregrafie și mimă, iar muzica și eclerajul nu fac decât să susțină, armonios, acest discurs al imaginarului, al visului frumos înconjurat de coșmaruri. Nu știu, zău, dacă am mai văzut vreodată un spectacol atât de simplu, în care să fie în același timp circ, animație, bâlci și tragic. A fost un soi de bâlci profund, dovadă că toți ochii, prezenți în sală, au fost larg deschiși. Timp de o oră, toți au fost în spectacol, mai degrabă decât la spectacol.
Pentru prezența acestui moment de teatru, în festival, și pentru că Ploieștiul a fost fericit timp de o oră, staff-ul festivalului merită o strângere de mână.
Regie, scenografie, coregrafie, interpretare: Clement Belhache; Clarice Maydat
Producție: Compania Comme Si, Franța
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ștefănescu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019
