Într-un fel în care cred că mă pot înțelege doar cei care n-au făcut sport de ani de zile și care, dintr-o dată, se duc la sală și trag de fiare, provocând o febră musculară de coșmar, eu reîncep scrisul azi, după o pauză de 4 ani. Scrisul despre film și teatru.
Să știți că nu e ușor. M-am pornit greu. Și mă dor toate. Și abia mă mișc. Din anchilozarea intelectuală care m-a cuprins în acești 4 ani și pe care o justific prin faptul că a trebuit să-mi asigur stabilitatea pe ani buni, de acum înainte, mă trezesc cu degetele obosite de lucru, de la ciocan și bormașină, dar odihnite pentru scris la tastatură. Cu speranța că voi păstra ritmul de scris, încerc să mă repun de unul singur în funcția mea de bază – aia de pe legitimații și care zice că sunt critic de film și teatru –, și scot de la naftalină cărțile şi albumele de artă. Dar, mai ales, HDD-ul meu drag și iubit, cu filme între care se numără atât glorioasele Nopțile Cabiriei de Fellini sau The Deer Hunter al lui Cimino, cât și, să zicem, comercialul Die Hard sau subestimatul Pescuit Sportiv al lui Adrian Sitaru. Și mă simt bine, făcând asta.
*
Coc de mult timp întoarcerea mea la scris, dar așteptam un ceas prielnic.
L-am găsit.
Se numește Libertate, film românesc din 2023, semnat de Tudor Giurgiu și recent adus în sălile de cinema din toată țara. Eu l-am văzut la Alba Iulia, într-o sală în care mai încăpeau 103 spectatori – noi eram 10, iar sala are 113 locuri –, așa că am trăit din nou veșnica poveste cu filmul românesc, aia în care doi-trei rătăciți nimeresc la un film despre care nu auzi mai deloc și care pare a fi ceva în contra vântului. Ba chiar am invitat un prieten să vină cu mine la film, dar am fost refuzat. Întrebându-l de ce, răspunsul a fost scurt: „nu-mi plac filmele românești!” De ce, l-am întrebat, crezi că toate au sonor prost, final absent, subiecte „comuniste”, gri? Da, a zis omul râzând.
Şi să-i pară rău că a stat acasă, pentru că Libertate nu e cum credea: are final, are poveste și se aude (cu mici excepții de scene colective, în care subtitrarea în RO sau EN ar fi făcut diferența). A, că e gri și comunist, asta nu e vina nimănui: filmul expune un episod din zilele Revoluției Române din 1989, întâmplat la Sibiu. Spre rușinea mea, care credeam că știu destule despre decembrie ’89, habar nu aveam de momentul de la Sibiu. Dar știam despre o situație asemănătoare, de la Alba Iulia, unde mai mulți securiști (printre care și o rudă de-a mea) au fost închiși în zidurile cetății, în acele zile, sub amenințarea execuției. Și or fi fost destul scene similare, peste tot în țară.
La Sibiu, însă, nivelul la care au avut loc crimele și abuzurile este colosal. N-o să vă povestesc filmul, pentru că vreau să descoperiți cu ochii voștri ce se întâmplă acolo, dar permiteți-mi să vă spun de ce merită să-l vedeți. Episodul e descris, în rapoarte, sub numele Acțiunea Bazinul UM 01512 și se referă la lipsirea de libertate a 522 de persoane – ofițeri de Miliție și Securitate, dar și civili „pescuiți” de pe stradă – prin reținerea lor în bazinul desecat al unității militare, începând cu 22 decembrie, sub acuzația de terorism. Organizatorul acțiunii a fost lt. col. (r) Aurel Dragomir (Dragoman, în film), același care primise ordin de la Nicu Ceaușescu să pună „cartuș pe țeavă” și să tragă fără somație în popor. Cât despre bazinul unității, el a devenit în scurt timp un spațiu de tortură pentru cei închiși în el. Condițiile erau subumane, cu atât mai mult cu cât arestările fuseseră făcute fără mandat, aleatoriu, iar învinuirile au fost spontane, fie sub impulsul unor răfuieli personale între militari și milițieni, fie în contextul unor împrejurări confuze, ideale pentru găsirea unui țap ispășitor. Desculți, slab îmbrăcați, cu niște covoare întinse în bazin, pe post de pat și plapumă, cu răni deschise în urma bătăilor crunte aplicate de militari, fiind hrăniți o dată pe zi și având la dispoziție un butoi de 60 L cu apă și o singură cană la 500 de oameni, cei închiși au îndurat umilințe pe care nici unul dintre ei nu cred că vrea să și le amintească, acum. Umilințe bine orchestrate de „băieții deștepți” din armată.
Mult mai grav, însă, decât episodul bazinului e cel petrecut cu câteva ore înainte, în stradă, când soldații au tras asupra Miliției, inclusiv cu mitraliere și tunuri de tanc, fiind provocați, spun ei, de rafale suspecte de pe clădirea Miliției. Au fost uciși pe loc o mulțime de milițieni care încercau să sară gardul înspre unitate, pe de o parte pentru a scăpa de manifestanții care găsiseră arme, și, pe de altă parte, pentru a scăpa de atacul asupra sediului. Se trăgea la cea mai mică mișcare suspectă, se trăgea de frică. Se trăgea de sus, de jos, de pe acoperiș, de sub streșini, de peste tot. Sau poate erau simulatoare. Sau poate nu. Sau poate efectiv nu știm.
Ce știm cu toții e că diversiuni au avut loc peste tot, în țară, atunci, dar ce s-a întâmplat la Sibiu, în acele ore, între cele două clădiri, pe acele străzi, depășește limitele unui coșmar și capătă dimensiunile unui plan macabru premeditat. Un fel de Otopeni al Sibiului. Am citit multe din declarațiile martorilor și victimelor din acel masacru. Dar pot să vă spun că nu ajungi la nici o concluzie. E un haos fără cap și coadă, cu mărturii pe cât de șocante, pe atât de contradictorii, cu fapte care pun victima pe post de agresor și invers, cu relatări care incriminează pe același om pe care îl favorizează.
Ei bine, cu acest haos gălăgios începe filmul lui Giurgiu, ridicând de la bun început pulsul poveștii la un nivel greu de suportat, ca spectator. Cred că „revoltător” e cel mai blând cuvânt pentru a descrie starea de vizionare. Și nu, nimic nu e înflorit sau dramatizat, de dragul ecranului. Ba chiar e simplificat, ca să încapă în poveste și în cadru această învălmășeală violentă de oameni și cartușe, în care găsirea unui vinovat e pur și simplu inutilă. Că ăla sau ăsta a tras, că nu a tras, nu știm. Nu avem cum. Intenționat nu știm, fiindcă filmul nu declară asta și nu dă răspunsuri în privința celor care au apăsat pe trăgaci.
Dar dacă nu dă răspunsuri, neputând înlocui niște anchete militare ale căror blocaje sunt deja celebre, măcar filmul lui Giurgiu lămurește niște mituri idioate care s-au propagat de zeci de ani încoace. Cum ar fi, de pildă, mitul milițianului inuman. Sau al securistului dur ca oțelul. Sau al revoluționarului viteaz. Nici unul nu e cum s-ar crede, în acel bazin, care devine oala în care sunt băgați cu toții. Fiecare om e redus, prin maltratare, la o umanitate obligatorie, care-i face să fie, vrând-nevrând, buni unii cu alții. Ca-n lagăr. Toți sunt slabi, toți sunt umiliți și neîndreptățiți, toți sunt dintr-o dată egali în frică. Da, se bat, se înjură, își aduc aminte care l-a turnat pe care, victima își recunoaște călăul și îi sare la gât, plutonierul se tutuiește obraznic cu colonelul, dar pe urmă joacă toți fotbal cu o minge din șosete, fac concursuri de flotări și ciocnesc paharul, de Revelion.
Mi se pare mai aproape de experiment uman, decât de controversă și cercetare istorică acest film, care preferă personajul colectiv și energia mulțimii, opțiuni deja exersate de Giurgiu în Despre oameni și melci. Și, fiind experiment uman, accentul cade inevitabil pe om. Pe actor. Pe fețe. Pe riduri, trase în close-up, pe grimase întunecate, pe machiajul de oboseală și rană, excelent lucrate. Iar asta, în cinema, e frumos și convingător, mai ales că replicile oricum scrise deștept, personalizant, neșablonard, sunt rostite echilibrat, atent, fără umflări ieftine de emoție, fără timpi morți, cu frazare scenică bazată pe fluxul momentului. Toate acestea, de la conținutul replicii la rostirea ei, împing povestea înainte și te duc pe valul de emoție pe care ar trebui să te ducă. La fel ca în De ce eu?, cu Emilian Oprea protagonist, Giurgiu păstrează povestea în energia conversațiilor, în ceea ce poate să ascundă un cuvânt spus sau nespus. De la conflictele mici, la cele mari, totul e verbal, în film. Și este, aici, meritul absolut al actorilor care, în această orchestră, au beneficiat de momente solo, fie ele și scurtuțe, și le-au făcut să ardă pe ecran de naturalism: Costel Cașcaval, Ionuț Caras, Alexandru Papadopol, Cătălin Herlo, Toma Cuzin, Bogdan Farcaș, Nicodim Ungureanu, Emilian Oprea, Áron Dimény, Alex Bogdan, Sorin Miron, Anca Hanu, Victoria Cociaș, Mirela Oprișor. Nu-mi amintesc acum alții, lista e lungă. Și toți merită menționați, jur. Dar și mai relevant pentru întreg filmul mi se pare ce face Iulian Postelnicu, în rolul comandantului militar. Există în film, în primele secvențe, unele alunecări în generalitate, la nivel de replici și cadraj, o alunecare într-un fel de toți-știm-asta referitor la revoluție. E ceva ușor supărător, mai ales în scenele de violență, făcând acest film să pară o expunere simplistă pentru occidentali. Însă intervențiile lui Postelnicu sting, prin naturalețea lor brută, acel efect de generalitate, făcând ca cele mai comune lucruri pe care le scoate pe gură să aibă greutate. El aduce autenticitate acolo unde e puțină. Cât despre graiul regional, vorbit la Sibiu, el e articulat corect de prea puțini actori (Caras și Herlo sunt două nume). Majoritatea, însă, ori nu îl nimeresc, ori îl nimeresc, dar nesigur și parțial. Uneori deloc. Cred că această fază de lucru a fost parcursă insuficient.
Și totuși, e multă realitate în fibrele acestui film aparent simplu și liniar (vezi doar mica poveste a personajului lui Toma Cuzin, strecurată în ansamblu, poveste 100% reală) și vă asigur că doar citirea unor mărturii de atunci ale victimelor te fac să înțelegi câtă tragedie s-a consumat în acele zile. Iar felul în care Giurgiu deschide subiectul către ochii și urechile lumii, scoțându-l la lumină din abisurile de rușine ale Sibiului, face parte, de fapt, dintr-o misiune mai veche a cinema-ului de pretutindeni – aceea de a informa. Misiunea de documentar. Nu, nu are sens să comparați Libertate cu alte producții pe subiectul revoluției, cum ar fi action-movie-ul plin de pac-pac, umor negru și emoție Hârtia va fi albastră, al lui Radu Muntean, sau A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu, acest eseu funny despre tristețile existențiale ale românilor, în raport cu evenimentul istoric contemporan. Libertate e ceea ce vrea să fie: o ilustrare a unui moment. Un stop-cadru semnificativ în viețile unora care au trăit, colectiv, aceeași dramă.
M-am bucurat să-i văd, pe ecran, pe mulți dintre colegii mei de școală, mai tineri sau mai bătrâni, de la secțiile Actorie din Cluj și București, acum actori la teatre mari din țară. Se vede că vin din teatru, pentru că au voce. Se aud. Îi auzi. Și le vezi gesturile, pentru că știu să-și folosească mâinile, statura, pașii, ca să umple locul în care joacă. Și vă rog, dragi români, mergeți la film. Nu e perfect, nu e impresionant, ca acțiune, nu vă așteptați la spectaculozități de luptă tip Braveheart sau confruntări armate fluide, consistente, tip Black Hawk Down. Nu. Nu e în acea zonă. Libertate e ușor neglijent, nesigur și scăpat de sub control, în scenele de acțiune, cu prea puțină exploatare a zăcământului de dramatism (ăla pe care îl așteaptă spectatorii de Hollywood), dar, vă asigur, e suficient ca poveste umană. Suficient până la copleșitor.
Filmul mai rulează miercuri și joi (11-12 octombrie 2023), pe ecranele din toată țara.
România, 2023, 109’
Regie: Tudor Giurgiu
Scenariu: Cecilia Ștefănescu; Tudor Giurgiu; Nap Toader
Distribuție (parțial): Alex Calangiu; Iulian Postelnicu; Ionuț Caras; Cătălin Herlo; Alexandru Papadopol
Vizionare: octombrie 2023, proiecție „Inspire Cinema” (Alba Iulia)
