Primul meu FNT – sau, ca să mă exprim corect și complet, prima ediție a Festivalului Național de Teatru din București la care am fost vreodată – a fost în 2004. Era, de altfel, anul debutului meu în scris. Nu mai am emoția de atunci, nu mai am cheful începutului, nu mai ştiu cum e să intri pentru prima oară la Odeon, sau cum e să te bucuri că ai ajuns și tu la Bulandra, sau hai să mergem și noi la TNB, sau oare cum arată ACT-ul, sau hai să vedem ce fel de sală e la Teatrul Mic. Am trecut prin emoțiile astea, nu le uit și mi-e dor de ele. Ba mai mult, dacă ar fi să adun cât am scris în 19 ani și, din acea cantitate industrială de text, să arunc ce e scris prost, exagerat, nesigur, neconvingător, criptic, grăbit, arogant, ar rămâne puțin. Nu mă mândresc cu asta. Dar o recunosc, pentru că instituția căreia eu îi datorez mult, profesional vorbind, nu e nici facultatea mea dragă și bună de la Cluj, nici cine știe ce entități cu antet, care mi-au dat calificări pe hârtie. Instituția căreia eu îi datorez mult e una singură: GREȘEALA. Da, învățăm din greșeli mici și mari, anii trec, emoțiile se pierd, ne cunoaștem târziu.
Ceva, însă, a rămas în toți anii ăștia. Iar ceva-ul care mă face să merg încă la teatru – și să vreau să scriu despre, chiar dacă o fac bine sau nu – e cheful de a mă simți bine. Luați-o ca atare. Sau, cum zice un vechi prieten, mă duc la teatru „ca să mă râd”. Vreau să mă simt bine, la teatru, iar binele ăsta să știți că înseamnă şi plăcutul, şi neplăcutul. Adică toate felurile de implicări emoţionale, generate de ceea ce vezi pe scenă, live, acolo, ca reacție la tonalitățile și registrele estetice cu care se joacă spectacolul. Iar implicările emoționale despre care vorbim includ orice: suspans, empatie, curiozitate, zâmbet, râs calm, râs cu hohote, râs de te doare burta, tristețe, șoc, nervi, indignare, bucurie, admirație, duioșie, nerăbdare, frustrare. You name it.
Cu acest gând de simțit bine vă îndemn să mergeți la teatru, iar spectacolul pe care vi-l recomand e Neliniște, de la Teatrul Odeon, regizat de Bobi Pricop și prezentat la cea de-a XXXIII-a ediție a FNT. Nu e spectacolul perfect – de parcă ar exista așa ceva –, am unele rezerve în ce-l privește și o să detaliez mai jos. Dar e spectacolul căruia i se poate ierta ce nu vă convine, ca ritm și tempo, fiind capabil să vă dea suficiente stări bune, să vă placă prin plăcutul și neplăcutul lui, să vă scoată din cotidianul obositor, pentru a vă pune pe gânduri chiar și după aplauze.
Pe scurt: unui jurnalist tânăr, dornic de afirmare în publicistica newyorkeză, i se acordă un interviu de către Ula Richter, o scriitoare celebră care, în mod normal, refuză interviuri. De astă dată, însă, prozatoarea face o excepție, poate cu intenția de a-și îmbunătăți imaginea după ce unul dintre romanele ei, propuse pentru Nobel, i-a adus acuzații de antisemitism, fiind apoi retras de pe lista premiilor. Interviul începe și, odată cu el, întrebări care răscolesc subiecte tabu și care pun pe jar „câinii de pază” ai scriitoarei: Natalie, fiica sa vizibil preocupată de succesul mamei și, probabil, de viitorul ei ca moștenitoare și Steve, impresarul slugarnic, duplicitar și instabil, ambii convenționali și rigizi până în pânzele albe. În peisaj se perindă și fotograful, un ins arogant, interesat mai mult de fiica scriitoarei, decât de tras cadre, dar și naratorul, un fel de instanță din off, care intervine, comentează, reflectă, face aparte-uri, întrerupând acțiunea pentru a o echilibra și tonaliza.
Din fericire, Neliniște e mai mult decât atât. Dincolo de această așezare simplă a poveștii, spectacolul crește prin felul în care, încet-încet, replică cu replică, transformă o discuţie formală, pe subiecte incomode pentru Ula Richter, într-un dialog despre viață. Da, știu ce veți zice, toate spectacolele din lumea asta vorbesc despre viață. Corect. Și, vorbind despre viață, vorbesc despre iubire, moarte, suferință, etc. Neliniște, însă, pune viața sub lupă într-un alt fel. Într-un fel care amestecă realitatea cu mitul, pulverizând limita dintre ele până la o întrepătrundere greu de sesizat și care îi prinde pe toți în off-side. Firește, autorul unic al acestui amestec realitate-mit e însăși prozatoarea Ula Richter, aparent senilă, ca o bunicuță absentă, aparent inofensivă în acest plan al ei de a-i manipula pe cei din jur și de a-i preface, din oameni vii, în personajele unei ficțiuni hic et nunc. Nici nu contează atât de mult temele aruncate în joc, deși o capcană ar fi să îngropi spectacolul în ele și să crezi că Neliniște e despre evrei, despre naziști, război, Polonia, presă, Nobel. Nu. Sau poate doar în subsidiar, ca suport și ancorare în temele istoriei recente. Neliniște nu e despre ceva, ci e însuși amestecul despre care vorbeam. Îl pune pe artist în prim-plan, ca și când el ar conta ca personalitate, ca biografie, dar de fapt îl folosește ca vehicul pentru a dizolva arta în viață și viața în artă.
Ce face Ula Richter, prin fiecare răspuns la interviu, e să preia bucăți de viață, după bunul ei plac, și să le prefacă în ficțiune, în ceva ce nu a putut fi la tinerețe, dar poate fi acum, la capătul vieții. Până la urmă, când te vezi bătrân, cu baston în mână și mergând greu, ținându-te de pereți și de fotolii, ce altceva îți mai rămâne decât a te folosi de ceea ce mai poți folosi, în acest caz talentul literar, și, astfel, de a te juca cu viața care a trecut, prefăcând-o în ceva ce ai fi vrut să fie? Da, poate părea un demers egoist, sadic, înșelător, necinstit, dar pentru Ula e amuzant și liniștitor. Și aici, cred, e cheia de înțelegere a întregii încrengături de ficțiuni și realități, care apasă pe umerii jurnalistului, ai fiicei, ai impresarului și ai fotografului: dorul de liniște, după o viață de neliniște, de neașezare, pe care doar creația o poate stârni. Dacă ați văzut, cumva, Atonement (r. Joe Wright), film nominalizat la Oscar în 2008 pentru scenariu adaptat, veți recunoaște pe loc mecanismul. Mecanismul de creare a unei ficțiuni care pare a fi viață și care are un singur scop: potolirea neliniștii. Și nu are cum să nu vă placă, frustrându-vă, această încărcătură de neliniște, pe care cred că cel mai bine o vor înțelege cei care au mulți ani în spate.
Și, totuși, nu totul funcționează cum ar trebui în Neliniște.
„Not quite my tempo” e o replică celebră din Whiplash, tăiosul și fenomenalul film al lui Damien Chazelle, din 2014. Cred că se aplică aici.
Decorul îmbrăcat în albastru intens, rece, luxos, impozant, intimidant, cu mobilier acoperit în catifea (scenograf Oana Micu), dar și rolul de protagonist al Dorinei Lazăr, care plimbă cu ușurință spectacolul în zona de umor jucăuș, sardonic, bonom, pentru ca apoi să-l poarte la fel de lejer în amărăciune, nu sunt suficiente ca să țină povestea sus. Iar poveste e multă, grea, e tonaj dramaturgic serios, marca Ivan Vîrîpaev (la care Bobi Pricop se întoarce ca la o apă bună, după alte câteva montări în țară), Vîrîpaev fiind autor rus stabilit în Polonia, întrucât în Rusia e condamnat pentru opoziția contra lui Putin. E ca și când această încărcătură uriașă nu e cărată cum ar trebui prin replici, prin distanța între replici, prin detalii de context scenic, care toate au rolul de a menține tempo-ul viu și de a feri spectacolul de problema pe care toate spectacolele de story-telling riscă s-o aibă: dezlânarea. Îmi imaginez, gândindu-mă la spectacol, un camion greu, plin de marfă, dar cu motor mic, care nu poate urca o pantă. La cât spectacol mental se creează pe scenă, prin relatările Ulei Richter și la cât de statică este, inevitabil, mișcarea scenică, unica soluție ar fi fost tempo-ul mai alert, fără timpi slabi sau timpi morți, cu un plus de articulare caracterială a personajelor. Oricât ar fi de credibil prin rolurile deosebit de solid gândite și construite de Alexandru Papadopol, Nicoleta Lefter, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei și chiar de foarte tânărul Niko Becker, spectacolul și energia lui se risipesc, uneori, în goluri de stare, în întârzieri de accente, care slăbesc ritmul și obosesc receptarea. Ai vrea mai mult, ai vrea mai susținut, ai vrea un Andante, dar nu obții mai mult decât un Lento. Ceea ce, cred, poate fi îmbunătățit pe viitor. O spun cald și nerăutăcios, având încredere în această asumare a ritmului slab de către echipă.
Dar, ca să nu închei cu notă proastă, închei cu notă bună. Mergeți la Odeon, mergeți la Neliniște, o să vă placă această poveste despre om și artă. O s-o țineți minte. La fel cum o s-o țineți minte pe Dorina Lazăr, în acest rol care înghite întreg spectacolul, fermecându-i până și pe colegii de scenă.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului Odeon din București.
Regie: Bobi Pricop
Autor: Ivan Vîrîpaev
Scenografie: Oana Micu
Light Design: Costi Baciu
Distribuție: Dorina Lazăr; Nicoleta Lefter; Niko Becker; Alexandru Papadopol; Mihai Smarandache; Gabriel Pintilei
Producție: Teatrul Odeon
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Durată: 100 minute
Credite foto: Volker Vornehm
