Mai în glumă, mai în serios, s-ar putea spune că în cinema-ul recent există două epoci. Una de dinainte și alta de după Veit Helmer. Cine a văzut Tuvalu sau Baikonur (și el prezentat la Comedy Cluj), știe că sunt filme al căror stil e ireductibil. Inimitabil. Oricât ai vrea să refaci atmosfera din ele în altă formă decât cea găsită de Helmer, nu-ți iese. Practic, sunt titluri care pun jăratic pe capul oricărui regizor care încearcă de mult timp, dar fără succes, să găsească o soluție prin care să exprime amestecul de grotesc, rural, magic, liric. Sunt liniile de bază ale poeticii regizorale a germanului Veit Helmer, care, prin Absurdistan, proiectat cu succes la Festivalul Internațional de Film Comedy Cluj (2012), pare să fi dat încă un exemplu de artă într-un sens foarte convingător.
Recunosc că discursul de mai sus, despre imitație și intenție, vizează indirect Undeva la Palilula al lui Silviu Purcărete, care, din punctul meu de vedere, a ratat coerența atmosferei dorite, în numele unei originalități cusute cu ață albă. Poate și pentru că regizorul de film Purcărete este, de fapt, regizorul de teatru Purcărete, făcând film cum ar fi făcut teatru. Întocmai ca George Méliès, cu o sută de ani în urmă. Dar despre asta, cum se spune, „în episodul următor”. Acum vorbim de mult mai vestitul și mai vechiul Absurdistan, din 2008, a cărui forță vine din poveste. Iar povestea pune în prim-plan un cuplu de adolescenți, a căror iubire nu se poate consuma până când, într-o noapte, conform unor prevestiri bătrânești, stelele se vor alinia pe cer.
Până atunci, însă, dragostea lor e sufocată de prostia și absurdul satului unde trăiesc și în care nu mai există apă. E un fel de rai scăpătat, deșertic, din care n-au mai rămas decât o șleahtă de bărbați neisprăviți și nevestele lor, care duc greul în locul lor. Furioase că soții nu mișcă un deget ca să aducă apă în sat, ele fac un fel de grevă a sexului și împart satul în două: în femei și în bărbați.
Ceea ce urmează ține, dacă îți poți închipui, de un fel de combinație între poeme romantice despre nunți cosmice și ilustrări grotești din pictura barocă. Cu apel constant la o muzică ba lăutărească, satirizantă, ba liric-baladescă, sugerând un romance rafinat, filmul sare din caricatură în poezie fără nici o sforțare stilistică. E ca o fotografie în care cel mai frumos chip de copil are în spatele lui o mlaștină. Totul e cursiv în Absurdistan, într-un ritm mai mult muzical decât filmic, cu atât mai mult cu cât toată povestea e relatată prin voice-over iar perspectiva înspre trecut pare să îndulcească lucrurile. Intervenția absolut unică a lui Helmer se vede și în opțiunea pentru lipsa replicilor, care reduc comportamentele la un nivel schematic, aproape animalic. De fapt, preferința pentru tăcerea schematizantă derivă din Tuvalu (din 1999), un film mai vechi și mult mai premiat al lui Helmer. Umorul e sec, de snoavă stupidă, cu puternice accente rurale iar imaginea de film are efecte de învechire și contrast puternic între culori.
Concluziile, ca în cazul oricărui film excepțional, sunt multe. Sau puține, dar răsfirate în multe fraze. Ideea este că Absurdistan este o producție excepțională. Face uz de basm, de realism magic și de grotesc ca să instituționalizeze absurdul. Mai exact, îi găsește o țară imaginară, aici, acolo, oriunde, în care ne putem regăsi mulți.
Germania, 2008, 88’
Regie: Veit Helmer
Scenariu: Veit Helmer; Zaza Buadze; Gordan Mihic
Imagine: Giorgi Beridze
Distribuție (parțial): Kristyna Malérová; Max Mauff
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2012, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2012
