Filmele din competiție n-au o viață ușoară la TIFF: știm că se bat pentru premii și, din secunda în care se stinge lumina în sală, începem toți să le privim cu ochi mari, exagerat de mari. E o vigilență care n-are legătură cu cinefilia și care face ca, înainte de proiecție, filmele să fie simultan supraestimate și subestimate. Din te miri ce motive. Facem, deci, abstracție că Call Girl a fost inclusă în competiție, la TIFF, și vom ține cont strict la faptul că ne-a ținut în sală cu sufletul la gură timp de peste două ore.
Povestea conține un caz real, petrecut în Suedia anilor ’70: adolescenta Iris, abandonată de familie și preluată, apoi, de un cămin pentru minori, cade victimă traficului de carne vie. Treptat, din copilul care fuma pe ascuns și își lipea postere pe dulap, Iris devine o prostituată de lux, cu clienți din cele mai înalte sfere politice ale Suediei. Joaca devine atât de serioasă, încât nici cei mai zeloși agenți din poliție nu pot ține piept. Și ei cad victime în malaxorul de șantaje și crime care definea, iată, situația politică de la Stockholm și care folosea fenomenul „emancipării femeii” ca pretext pentru încurajarea prostituției.
Din păcate, povestea pare simplă doar dacă e spusă, cum fac eu aici. În film, însă, controlul celor câtorva planuri narative care se întrepătrund constant (viața lui Iris, investigația poliției, acțiunile traficanților) se pierde și nu mai înțelegi întotdeauna cine, ce, cum. Ambiția de a face un lungmetraj pe un astfel de subiect (sensibil, din punct de vedere politic și complicat, cinematografic) este, aici, mai mare decât capacitatea de a-l face. Acțiunea e întreruptă de o mulțime de flashback-uri, care încearcă să explice și să aducă lumină acolo unde scenariul n-a reușit să se facă înțeles. E o practică foarte la modă în cinema, în special la Hollywood, unde se preferă să se arunce pe ecran o poveste dezordonată și, spre final, să se pună pe tavă nu știu câte flashback-uri revelatorii.
Dar, în cazul regizorului (debutant!) Mikael Marcimain, nu putem vorbi nici de modă, nici de vină. Mai degrabă e intenția de a transpune alert și complet un subiect greoi, care totuși are impact dacă-l privești segmențial, ca planuri narative separate. Filmul este, deci, un fel de reușită pe „felii”. De pildă, cazul trist al lui Iris e „curat”, fără excese de dramatism, coerent ca înșiruire de experiențe și traume. E ceea ce te face să-ți placă povestea și să fii foarte atent – chiar cu sufletul la gură, cum spuneam. De asemenea, mediul politic (adică mediul infracțional) este ilustrat sec, cu sânge rece, fără gust și fără culori, în genul documentarelor politice sau, mai bine zis, în tradiția filmelor polițiste ale anilor ’70 (gen The Conversation de F. F. Coppola sau The French Connection al lui W. Friedkin), cu care subiectul este, de altfel, contemporan. Un alt merit este că filmul încadrează convingător povestea în epoca ei șaptezecistă, atât muzical și vestimentar, cât și comportamental și impune, în cinema-ul european, cel puțin două figuri care trebuie ținute minte: Pernilla August (în rolul șefei rețelei de proxeneți) și Simon J. Berger (în rolul polițistului incoruptibil).
Suedia – Norvegia – Finlanda – Irlanda, 2012, 140’
Regie: Mikael Marcimain
Scenariu: Marietta von Hausswolff von Baumgarten
Imagine: Hoyte Van Hoytema
Distribuție (parțial): Sofia Karemyr; Simon J. Berger
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2013, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013
