Afișul spune tot: silueta unui om într-un pustiu alb, sec, depersonalizant. El e John May, funcționar de primărie, a cărui unică sarcină de serviciu este să dea de urma rudelor celor care au murit în singurătate. E ultra-precis și tipicar, ține cu sfințenie la ordinea de pe birou și își duce viața într-o solitudine deplină. John este, de fapt, la fel ca cei pe care-i găsește decedați prin case și apartamente și e fascinat de job-ul lui tocmai pentru că, în adâncul său, știe că așa va sfârși și el. Însă faptul că își va pierde în curând postul îl determină pe John să-și încheie cariera în glorie: un ultim caz, de data asta ca la carte.
„După film, jumătate veți fi plecat, jumătate veți dormi”, a spus regizorul Pasolini la Cinema „Victoria”, înainte de proiecție. Avea dreptate. Still Life (în traducere „natură moartă”) e unul dintre cele mai plate și lente filme cu investigații din câte mi-a fost dat să văd. Povestea a și fost scrisă astfel încât să nu pară palpitantă decât prin ochii personajului principal. Restul, adică noi, spectatorii, nu vedem decât un caz sec, incolor, pe un singur plan, în care singurele profunzimi vin din muzică, din discuțiile despre cei morți și din fotografiile lor vechi, îngălbenite, care aduc trecutul în prezent. Finalul poveștii, însă, cade ca un topor, rupe ritmul în două și răzbună toate cantitățile de lentoare și plictiseală acumulată, cu un mesaj uman care te dă peste cap. Merită așteptarea, cu alte cuvinte, deși e acel tip de lungmetraj care, comprimat și cizelat, ar fi funcționat mult mai puternic ca scurtmetraj.
Marea Britanie – Italia, 2013, 92’
Regie: Uberto Pasolini
Scenariu: Uberto Pasolini
Imagine: Stefano Falivene
Distribuție (parțial): Eddie Marsan; Joanne Froggatt
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2014, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2014
