Ceea ce citiți aici e textul unui om care ar fi vrut să-l scrie mai devreme. E, deja, a patra zi de Astra Film, la Sibiu și încă n-am scris un rând. Cel puțin nu pe hârtie. În cap, însă, am o mie de fraze, propoziții și titluri, multe din ele cu semnul exclamării și cu un smiley la final. Să te afli la un festival de filme documentare, cum e Astra Film, într-un loc cum e Sibiul, înseamnă să te simți bine chiar dacă 90% din realitățile pe care le vezi în acele filme sunt gri și urâte și apăsătoare. E ca și când te duci pentru o extracție de măsea în cel mai frumos cabinet. Iar „cabinetul” e frumos nu doar fiindcă Astra Film s-a mutat, anul acesta, în Sibiul istoric, în clădiri de patrimoniu (lăsând în urmă o casă de cultură din beton), ci și pentru că festivalul oferă timp de calitate. Timp măsurat în 320 de filme, cinci locații, șase zile.
E al doilea an în care vin la Astra. Dar nu simt nici o diferență între acum și anul trecut, când ajungeam și eu la cea de-a XX-a ediție, ratându-le pe celelalte nouăsprezece. Sunt încă nou, am figura aia de om curios. Cert e că, în tot acest timp în care unii dintre noi am avut altceva mai bun de făcut, festivalul a dobândit identitate. Adică internaționalism (scuzați termenul) în cel mai conturat sens posibil, atâta timp cât vorbim de festivaluri românești de film. Rival i-ar fi doar TIFF-ul, pe care îl depășește nu ca frenezie și număr de spectatori, ci ca importanță și diversitate a competiției.
În sfârșit. Primul film bifat la Astra Film Fest 2014 a fost Dear Pyongyang / Phenianul meu iubit. Pentru mulți, Coreea de Nord e cum se vede pe YouTube: cel mai gri, mai înapoiat și mai izolat colț din lume. Pentru bătrânul tată al regizoarei Yonghi Yang, însă, țara dinastiei Kim e raiul pe pământ în comparație cu Japonia în care trăiește. Născut în Coreea, dar refugiat în Japonia după războiul coreean din anii ’50, bătrânul e unul dintre zecile de mii de coreeni care au îndurat ura guvernului nipon. Și care au crezut în propaganda pro-Coreea de Nord, țară care, pe atunci, era în plin avânt socialist. Ca urmare, 93.000 de coreeni și-au părăsit casele din Japonia, „întorcându-se” într-o Coree de Nord unde, de fapt, nu fuseseră niciodată. Și unde, bineînțeles, nu curgea lapte și miere.
Cu toate că filmul pare centrat pe figura tatălui, pe care fiica îl urmărește peste tot cu camera de filmat, în ritm de reality show, întrebându-l despre trecut, despre comunism și despre familie, Dear Pyongyang este, de fapt, un discurs general și larg despre adevăr. Aici, eroul central e însuși Phenianul. Un Phenian privit din Japonia – și de aceea idilic –, un „acasă” abstract, pe care bătrânul îl iubește nu pentru că a fost la viața lui mare activist de partid, ci pentru că acolo, la Phenian, se află copiii și nepoții lui. Nu o recunoaște, însă; preferă să sacrifice relația cu fiica, cu soția, să ascundă adevărul până la capătul puterilor și să exclame, în schimb, fraze de devotament orb față de „patria mamă”. Adevărul e întotdeauna un bun personal, intim, imposibil de împărtășit.
Dacă intenția celor de la Astra Film era ca filmul regizoarei Yonghi Yang – cu care a început prima seară – să ne facă să înțelegem că documentarele nu sunt doar cinema și jurnalism, au gândit bine. Dear Pyongyang e mai mult jurnal de familie, explicit, naturalist, repetitiv, frumos doar prin îmbinarea de imagini de arhivă cu imagini actuale, cu un voice-over lămuritor până la redundanță, dar (atenție) pentru care artisticitatea contează mai puțin decât rostirea unor adevăruri evitate de zeci de ani. Yonghi Yang face, deci, un salt periculos prin acest film, cu care, probabil, își va împuțina șansele de a-și vedea rudele aflate, încă, în Coreea de Nord. Îmi vine în minte acum filmul de 19 minute al lui Adelin Petrișor, Coreea de Nord, nimic de invidiat, pe care poate mulți l-ați văzut anul trecut la Astra Film și care e și pe Internet. Ei bine, ca să vă faceți o idee despre cum e cu Dear Pyongyang, scoateți tot ce e spectaculos din filmul lui Petrișor și gândiți-vă că cel mai puternic moment din filmul lui Yang e când un băiat cântă la pian, la lumina lumânărilor, într-un apartament din Phenian. După ce termină de cântat, tatăl lui spune, cu jumătate de gură: „I am happy”.
Japonia, 2006, 107’
Regie: Yonghi Yang
Scenariu: Yonghi Yang
Imagine: Yonghi Yang
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014
