Astra Film durează șapte zile. TIFF, zece. Comedy Cluj, zece. Teoretic, deci, Astra Film de la Sibiu pierde la capitolul „durată și cantitate”. Dar când pui în balanță felul în care ieși de la un film de ficțiune, despre realitate și, pe de altă parte, felul în care ieși de la un documentar cu realitate, lucrurile sunt deja clare. Pentru că dacă în cazul ficțiunii știi că povestea s-a încheiat odată cu creditele de pe ecran negru și, cumva, răsufli ușurat, în cazul documentarului te bântuie un gând apăsător: oamenii ăia, pe care i-ai văzut în film suferind de foame, de durere, de oprimare, de nedreptate, de agresiune, de însingurare, de frustrare, trec și acum prin acele momente. Acum, as we speak.
Exact senzația asta grea am avut-o când ieșeam de la Waiting for August al regizoarei Teodora Ana Mihai, în a cincea zi de Astra Film. Documentar aparent clasic, cu copii care au rămas acasă singuri în timp ce mama muncește în străinătate, filmul Teodorei Mihai ni se poate părea un caz vechi, „fumat”. Dar, deși suntem obișnuiști cu scenariul ăsta la știri și în reviste, totuși nu ne-am împăcat cu ideea. Poți vedea pe tema asta câte documentare vrei: de fiecare dată îți vine să spargi un geam de furie că țara pe nume România e una care te dă afară. În Waiting for August, povestea are loc într-un apartament din Bacău, unde șapte frați, de la foarte mici la adolescenți, supraviețuiesc singuri, cu banii trimiși periodic de mama care lucrează în Italia. Dorm unii peste alții, mânâncă cum apucă, se îmbracă, se educă și se cresc reciproc.
Dintre toți, Georgiana – 15 ani, deși nu e cea mai mare – duce tot greul și e capul familiei. Are un calm, o răbdare și un reflex de a înghiți în sec pe care uneori nici la adulți nu le vezi. De fapt, ea transmite acest comportament esențialmente matur și fraților, determinându-i prin puterea exemplului să fie materni și cuminți. Dramatic este, însă, felul cum camera video a regizoarei suprinde toate acele scene în care zbaterile și visele de copil ale Georgianei intră în coliziune cu necesitatea ei de a juca rolul părintelui. La fel și frații ei, deși întorc casa cu susul în jos, știu cât de cât măsura lucrurilor, iar aici este, cred, meritul regizoarei de a nu fi intervenit în nici un fel pentru a nu strica granița ultra-fină dintre răsfăț, joacă și seriozitate.
Poate la fel de interesant ca și portretul Georgianei sunt ceilalți copii, care nu compun un personaj colectiv gălăgios și indefinibil, ci își arată firea de la început: unul e plângăcios și afectuos, altul egoist, unul e leneș și absent, altul somnoros și pârâcios. Ca cei șapte pitici. Dar toți sunt de o drăgălășenie dezarmantă și, în curățenia minții lor, ei știu una și bună: că de Paști se dă la televizor filmul ăla cu Iisus iar de Crăciun, ăla în care unul e împușcat în cap. Și-o mai împușcă și pe nevastă-sa dup-aia. V-ați prins, nu? Ceaușescu. E o lume amuzant de curată și de nepervertită, pentru care noaptea de Înviere, examenele și mersul la ștrand sunt evenimentele vieții. Pe toate le surprinde, discret, Teodora Ana Mihai, având totodată ochi și pentru curtea de blocuri – cadre fixe, tulburătoare cu un imens cartier cenușiu, cu ferestre vechi și haine pe sârmă, cu turle de biserică printre blocuri, într-un Bacău impersonal care poate ilustra toată țara prin griul lui.
Dar asta nu înseamnă că e un film nihilist, care ne vinde țara prin imagini urâte. Din contră, e un film despre puterea familiei românești de a rezista chiar dacă țara – dacă tot vorbim de context – te desparte. Mama copiilor e mai prezentă decât se pare, chiar dacă își vede copiii prin Skype. Îi încurajează, vede jumătatea plină a paharului iar dacă Georgiana ține casa, mama ține familia. Ea este, de fapt, nucleul. Deci dacă e ceva de condamnat, atunci hai să arătăm cu degetul către felul în care am permis lucrurilor să se întâmple în România din 1990 încoace.
Îmi aduc aminte cu ocazia asta de un alt documentar, pe care l-am văzut în 2013 la Astra Film: Trei surori, al lui Wang Bing. Mult mai amar și mai greu de suportat, ca poveste. În ce mă privește, mi-e tot mai greu să văd până la capăt astfel de filme. Conțin atâta fragilitate umană încât ai vrea să ajuți cumva, dar nu știi cum. Stăm acolo, în scaunele alea de spectatori și ne uităm, atât. După care mâncăm o înghețată.
Belgia, 2014, 88’
Regie: Teodora Ana Mihai
Imagine: Joachim Philippe; Mihnea Popescu
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014
