E suficient să vezi câteva filme din Comedy Cluj – sau în oricare alt festival bine orientat pe un anumit gen – ca să începi să-ți pui problema comicului în cinema, a formelor de umor în artă, a speciilor de comedie care au succes, care n-au succes, care au profunzime, care n-au etc. În sfârșit, te pomenești reflectând la soarta comicului din ziua de azi, în timp ce poate stai la coadă să-ți iei bilet. Comedy Cluj și-a asumat această expunere la public iar publicul de Cluj – nu clujean, atenție, ci publicul care locuiește în Cluj, care formează masa universitară și care provine din toată țara – e potrivit pentru un asemenea proces cinefilic de disecție a festivalului, pe toate fețele și secțiunile lui.
De aceea, cine a fost la proiecțiile de scurtmetraje, incluse în „Scurtmetraje Competiție Independent”, a putut medita mult și bine la comicul contemporan. Sau la cum s-o numi, astăzi, ceea ce te face să râzi la cinema. 12 filme scurte, din 10 țări (Cipru, Grecia, Italia, Canada, Franța, Marea Britanie, România, Germania, Norvegia, Austria) au venit la Cluj și s-au jucat de-a comedia în diverse moduri. Spun „jucat” pentru că fiecare dintre aceste scurtmetraje independente a fost făcut cu buget evident mic și foarte mic, uneori spre zero, ceea ce a impus, din păcate, minimalism narativ, scenografic și tehnic. Ce eufemism pentru a spune că au strâns cureaua al naibii de tare ca să facă film pe banii lor! În sfârșit, iată filmele…
> 5 Ways to Die / 5 moduri de a muri (r. Constantina Daina Papadaki, Cipru, 2013)
> A Hardworking Robber / Un hoț muncitor (r. Michael Felanis, Grecia, 2013)
> Anacleto (r. Ernesto Del Gesso, Italia, 2013)
> Bedbugs: un musical de dragoste (r. Matthew Kowalchuk, Canada, 2014)
> Diagnostic (r. Fabrice Bracq, Franța, 2013)
> François’ first day / Prima zi de muncă (r. Rose & Alice Philippon, Franța, 2013)
> The Dare Side of the Moon (r. Alex Constantin, Marea Britanie – România, 2014)
> I Need to See Some ID / Va trebui să-mi arătați un buletin (r. Jenny Daniel, Franța, 2014)
> Mr. Peters and the Chicken / Dl. Peters și găina (r. Hannes Maar, Germania, 2014)
> Old Dog, New Tricks / Câine bătrân, trucuri noi (r. Oscar Udbye, Norvegia, 2014)
> Sweet Mosquito / Viața de după (r. Audrey Najar & Frédéric Perrot, Franța, 2012)
> How the Pig Became the Butcher / Cum porcul a devenit măcelar (r. Gregorius Grey, Austria, 2013)
… și iată câteva din formele lor de umor.
Umor într-o ureche. În principiu, expresia sună bine. Când auzi de un film în care personajele o iau razna iar povestea e complet imprevizibilă, cu faze deușcheate la care nu te-ai fi gândit niciodată, ești convins că vrei să-l vezi. Pare a fi soluția ideală pentru comedie sprintenă, energică. Dar una e ceea ce se aude despre film și ceea ce ar fi vrut regizorul să iasă, și alta ceea ce a ieșit. Recunosc că aproape toate filmele din competiție au povești ieșite din comun, insolite, cu escaladări de conflict spectaculoase. De pildă, în A Hardworking Robber, un hoț e atât de indignat de lenea patronului unui magazin pe care tocmai l-a jefuit, încât vrea el să pună mâna pe afacere ca s-o conducă mai bine. Musicalul Bedbugs, al lui Matthew Kowalchuk, începe cu drama unei femei, părăsită de iubit și se încheie cu ieșirea ei bruscă din depresie, datorită efectului pozitiv pe care îl au discuțiile femeii… cu ploșnițele. La fel, Mr. Peters and the Chicken e povestea unui om solitar, care s-a hotărât să locuiască cu o găină. Seamănă izbitor cu neliniștitoarea piesă de teatru Capra sau cine e Sylvia? a lui Edward Albee, tot așa cum povestea reîncarnării și reprezentarea „vieții de apoi” din Sweet Mosquito aduce, de departe, cu hieraticul Angels in America al lui Mike Nichols.
Exemplele pot continua. Dar problema majoră a acestor filme ține de felul cum sunt scrise. În loc să se ridice la înălțimea poveștii, replicile și situațiile sunt construite ultra-explicit, fără subtilități, cu scălâmbăieli de filme pentru copii. Nu știu de ce, probabil datorită slabei lor culturi cinematografice, dar mulți regizori înțeleg prin umor un amestec de grotesc, caricatură, viteză și efect rapid. Da, contrastele dau umor, exagerările sunt funny, bizareriile sunt binevenite, dar comicul fin nu e transparență și gălăgie. Majoritatea filmelor din competiție rămân în zona joasă a unei povești poznașe, a unei fabule banale, irecuperabil puerilă, cu acțiune plată și supărător de previzibilă. Mesajul și miza întregii povești rămân mult în spate, dincolo de toate aceste deficiențe. Din păcate intră sub acest verdict 5 Ways to Die, A Hardworking Robber, Anacleto. Musicalul Bedbugs, însă, se distanțează de acestea și reușește să fie credibil și plăcut nu doar datorită song-urilor, ci și a faptului că își asumă autoironic ridicolul ciudățeniilor de pe ecran.
Comedia-dialog. Aici, francezii sunt campioni. Cel puțin în secțiunea „Scurtmetraje Competiție”, cele patru filme franțuzești ne-au amintit tuturor că cinema-ul francez, indiferent la ce nivel artistic se află, conține text. Mult text și actorie de calitate. Poate cel mai bun exemplu e I Need to See Some ID, al lui Jenny Daniel, care pune accent pe verosimilitatea și credibilitatea fiecărui gram de acțiune. N-ai cum să înțelegi altceva din ce vezi pe ecran, pentru că situațiile sunt scrise cursiv, cu accent exclusiv pe poveste. Abia apoi sunt luate în calcul artificiile comice, care învelesc subiectul și individualizează personajele. La fel, Diagnostic este, în ciuda acțiunii inexistente și a statismului, un simplu dialog, dar cu efecte comico-tragice duse până la capăt. François’ first day este mai mult decât atât – un film cu dialog și planuri paralele de acțiune, care, în dulcele stil clasic francez, implică încurcături, exagerări ridicole, qui-pro-quo-uri de teatru molieresc și, mai ales, caractere bine definite prin acțiune, limbaj, mimică. Concluzia este că, indiferent de complexitatea acțiunii, povestea trebuie bine scrisă, cu preocupare majoră pentru verosimilitatea ei situațională chiar dacă, de pildă, subiectul e absurd sau chiar suprarealist.
Comicul ca potențial. Adică filme care au în spate idei clare de scenariu, convingătoare, dar care nu le duc până la capăt. Sau filme care încep bine și se termină confuz, rupt, ca un sandviș mâncat pe jumate. Patru dintre cele 12 scurtmetraje (deși, în cinema-ul de scurtmetraj, acest beteșug e foarte răspândit iar cele patru sunt doar simptomatice) ilustrează tocmai acest caz de derută narativă, în ciuda ideii bune „din spate”. Old Dog, New Tricks e povestea unui bătrânel trist, cu privire de bunic blând, pe care nimeni nu l-ar bănui că are un pistol sub haină. Filmul avansează credibil, e centrat pe acțiunea care definește conflictul principal, dar de la jumătate încolo își pierde vigoarea și se încheie poate la nici un sfert din intensitatea începutului.
La fel, The Dare Side of the Moon, al românului Alex Constantin, oferă un duel între Dracula și Nosferatu și doar o asemenea idee, când o auzi, te face să zâmbești și să te aștepți la mult. Dar scurtmetrajul pierde din intensitate pe parcurs, umorul lui nu se ridică la înălțimea ideii de scenariu; este un potențial comic ratat. Mr. Peters and the Chicken este, poate, cel mai frustrant caz de scenariu nedus până la capăt. Găina cu care trăiește Mr. Peters și internarea lui ulterioară în ospiciu sunt elemente dramatice care ar fi trebuit să genereze cel puțin o durată dublă de film, în care să se consume acest dramatism. Dar, din păcate, filmul e doar o expunere a cazului, lăsând „în aer” rezervele de umor care stăteau la îndemâna regizorului. Cât despre How the Pig Became the Butcher, e cazul tipic de „ce-o fi vrut să spună?”: un tâlhar de rând jefuiește o măcelărie și, în loc să fure tot, preferă să i se prepare zilnic un sandviș. Și atât, fără final sau schimbare de story. Oricât ar părea de absurd, scenariul putea fi comic; dar are umor doar atâta timp cât te surprinde. În rest, filmul se încheie confuz, fără finalizare, fără pedepsirea vinovatului, fără mesaj, fără nimic, făcând să pară inutil efortul cinematografic.
În concluzie, ceea ce s-a văzut în competiția de scurtmetraje din Comedy Cluj denotă un potențial comic neatins, nevalorificat, o goană regizorală după efecte, cu recurs constant la răsturnări grăbite de situații, la gălăgie și transparență. Nu lipsa bugetului de film trebuie invocat, ca scuză, pentru că minimalismul – în film, ca și în teatru – nu înseamnă limitări de idee, ci limitări de tehnică. Dacă cel mai greu lucru în cinema e să produci umor de calitate, lucru confirmat de marile case de producție, atunci poate cel mai ușor lucru e să nu te apuci de asta decât atuni când te simți cu adevărat în stare. Să fie, oare, întâmplător că tocmai acum îmi amintesc una din regulile nescrise din cotul etic al criticului de film (propuse de Miruna Runcan), care spune: „să vezi în debut mai întâi calitatea și, în succes, mai întâi defectele?”
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2014, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014
