„Bă, există două tipuri de filme: care-mi plac și care nu-mi plac, nu care-s bune și proaste”. Poate că vi se pare greu de crezut, dar enunțul îi aparține unui fin intelectual, prieten de-al meu, care voia ieri să-mi explice în cuvinte puține și voit ne-academice de ce nu i-a plăcut Farewell to the Moon. Și sunt de acord, chiar dacă formularea lui nu sună livresc – de parcă ar trebui, ca să fie onestă – fiindcă totul ține, până la urmă, de ceea ce aștepți de la film, nu de criterii semiotice de receptare. Așa ceva doar criticii (pretind că) au în vedere.
Nu mă regăsesc în opinia amicului meu despre Farewell to the Moon / Rămas bun Lunii (r. Dick Tuinder, Olanda, 2014), pentru că mie, de fapt, mi-a plăcut. Dar înțeleg nemulțumirea cuiva care a venit să râdă la un festival de comedie, în raport cu care filmul lui Tuinder e fix invers, adică intens și apăsător, ca o „nucă în perete”. Nucă-nucă, dar bună la gust, aș adăuga, pentru că filmul îți dă de gândit suficient de mult încât să uiți că tu, de fapt, voiai să râzi. Îți dă de gândit prin poveste și, mai ales, prin tonalitate, care te „urmărește” și după ce s-au aprins toate luminile în sală.
Olanda, 1972. Într-un bloc dintr-un orășel se mută o nouă familie, mamă și fiică. Totul pare OK până când Bob, un tip de la același etaj, își înșeală soția cu noua vecină. Tată a doi copii, având o familie aparent perfectă, Bob lasă totul în spate, fiind fascinat de alura excentrică a vecinei, care, culmea, locuiește la doar două apartamente distanță. Paralel cu această destrămare a familiei, Duch, fiul lui Bob, dezvoltă o pasiune secretă pentru Mary, o tânără măcinată de frustrări sexuale, în absența soțului ei plecat pe vapor. Piet, fosta soție a lui Bob, cedează la rândul ei din cauza divorțului și toate obsesiile de posesivitate conjugală i se amplifică dramatic, ireversibil de acum înainte.
E un declin colectiv, cu consum puternic de alcool, prafuri și Valium, cu sete de libertate în toate formele ei. De fapt, personajele se autointoxică cu ceea ce își închipuie că înseamnă libertatea, într-o societate europeană de la margine de continent, care tocmai intră în deceniul ’70 – ’80 cu regretul că n-a consumat libertățile deceniului anterior. Oamenii micului orășel olandez vor să recupereze timpul pierdut și să intre și ei în ritmul vieții moderne, însă cumva pe fast-forward, căci o fac cu întârziere. Iar în această foame de plăcere, fiecare tânjește după celălalt, își complică viața, destinele devin haotice, asociale și toți își doresc ceea ce nu pot avea decât cu remușcări. Vechile norme sunt uitate ca o haină veche iar personajele – de-a dreptul androgine, adică tânărul Duch și mama Piet – fug de ele însele.
Aproape totul are loc în același bloc, spațiu prin excelență depersonalizant, unde ești „departe” de ceilalți chiar dacă, fizic, ești la doi pași. Cea mai potrivită descriere a ambianței din film ar fi, cred, „solitudine neliniștitoare” iar modul în care regizorul Tuinder o aduce pe ecran ține mai mult de eseu vizual decât de narațiune. Montajul oferă o combinație de imagini statice și în slow-motion, de gros-planuri abstracte, de contraste moi între întuneric și lumină. Aproape fiecare cadru are virtuți fotografice și impune exact tonalitatea de ariditate și goliciune de care are nevoie un asemenea story. Pulsul senzual al imaginii e amplificat de muzică, un fel de pastă sonoră psihedelică, care intensifică obscuritatea și duce mai departe efectul de percepție deformată.
Plutirea în derivă a acestei comunități de olandezi – care devine exemplară pentru Olanda anilor ’70 și, in extenso, pentru mediul domestic european în secolul XX – beneficiază în film de o alegorie: plutirea în Cosmos a navetei Appollo 17. Era, de fapt, ultima misiune din programul de aterizări pe Lună iar felul în care incertitudinea misiunii se pliază pe incertitudinea vieții din micile apartamente de bloc e revelator, dar destul de ostentativ. E ca și când metafora nu se face înțeleasă destul de bine și, deci, trebuie reluată și reexprimată. În sfârșit. Filmul rămâne în primul rând un eseu cinematografic, în care calitatea imaginii și a jocului actoricesc, capabil să păstreze ritm într-un scenariu lipsit de acțiune, este o certitudine. Adică un motiv de a primi recunoaștere cel puțin în festivaluri, cum s-a întâmplat la Comedy Cluj 2014 (premiu pentru cea mai bună actriță – Elise Schaap, în rolul tinerei Mary).
Olanda, 2014, 94’
Titlu original: Afscheid van de Maan
Regie: Dick Tuinder
Scenariu: Dick Tuinder
Imagine: Guido van Gennep
Distribuție (parțial): Marcel Hensema; Elise Schaap
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2014, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014
