În fiecare an, când plec de la festivalul de film Comedy Cluj, mi se întâmplă două lucruri. 1) mă atașez de câte un film în mod ireversibil, 100%, trup și suflet și 2) îmi rămâne în minte cel puțin una din piesele de pe coloana lui sonoră. Pe cuvânt de onoare, nu-mi planific niciodată să se întâmple așa; it just happens. Anul trecut, de pildă, plecam de la Comedy cu gândul la Boy, splendidul film nou-zeelandez al lui Tika Waititi și fredonam în neștire piesele celor de la The Pheonix Foundation. Anul ăsta s-a repetat povestea. Mi-am încheiat șirul de vizionări (și de cronici) cu Frank Piesă: trista, bizara baladă I Love You All.
Jon, un tânăr muzician cu mari speranțe dar cu nici un cântec la activ, se alătură unei trupe de muzică alternativă, care n-are nici un fel de public și care cântă exclusiv în „bombe”. The Soronprfbs e numele ei și, în spațiul muzicii experimentale, reprezintă expresia extremă de pop-rock inaccesibil, psihedelic.
Și, totuși, în centrul poveștii nu este nici muzica, nici Jon, ci Frank, liderul formației, un fel de guru din care izvorăsc toate energiile trupei și pe care cei cinci membri îl urmează orbește. Dar pe cât e de genial acest Frank, pe atât e de instabil, ascunzând o copilărie încărcată de nevroze. Poartă încontinuu un cap fals și, ca scuză pentru această deviație manifestată încă de la 14 ani, invocă urâțenia feței umane (în realitate a existat, de fapt, un Frank, cu un cap fals, iar cel care îl purta a fost Chris Sievey, un muzician excentric al anilor ’70-’80). Dar, în contact cu Frank, Jon nu se sperie de „cap”. E fascinat de fermentul artistic al trupei și, din devotament față de Frank, își varsă toate economiile în contul formației. Așa că cei șase se retrag într-o cabană, unde timp de 11 luni muncesc la un nou album, până când, datorită postărilor lui Jon pe Internet cu compozițiile noii sale trupe, sunt invitați la un festival din SUA.
Acest film e briliant. O afirm în deplină cunoștință de cauză și în comparație cu multe producții pe story-uri similare, deși, sincer, nici nu știu cu ce să încep ca să vă conving de asta. Aș pomeni de actori (Michael Fassbender în rolul lui Frank, Maggie Gyllenhaal în rolul Clarei), de ritmul fenomenal de intens în care joacă transa artistului, în secunda în care creează artă. Dar dacă vorbim de actori și începem să ne uimim de felul în care pun „carne” pe personaje, scăpăm din vedere umorul filmului, imprevizibil, demențial prin modul în care folosește autoironia. Așa că voi stabili că, totuși, că valoarea majoră a filmului, care generează calitate în toată structura lui, e scenariul, construit pe constraste. Un minut de emoție și lirism e urmat întotdeauna de o scenă cu ridicol, cu conflict și cu furie, care coboară totul în derizoriul cel mai amuzant. E o cascadă de nuanțe și de energii, cele mai multe dintre ele direcționate comic, astfel încât să râzi de tristețea poveștii și să te întristezi de umorul ei. Capul ăla fals al lui Frank, care te face să pufnești în râs când apare în cadru, ascunde de fapt enorm de multă dramă; rar se pot lăuda filmele cu o asemenea capcană de receptare. Montajul e alert, mai cu seamă în scenele de repetiții și de combustie artistică iar replicile sunt doar „vârful de aisberg” care articulează un munte subteran de nuanțe. Frank este, de fapt, genul de film care într-un fel se vede la prima vizionare și cu totul altfel, fundamental diferit la a doua, când deja știi ce se ascunde în spate și cum se termină totul. Și încă ceva, foarte important: sub nici o formă să nu vedeți acest film altundeva decât la cinema.
Cine a creat această aparentă comedie, acest film despre artă – adică Lenny Abrahamson, regizorul dramaticului și mult-premiatului What Richard Did (2012) – a înțeles exact ce „culise” sunt în mintea artisului. Frank este, din punctul acesta de vedere, o poveste amară despre tristețea infinită a afecțiunilor psihice. Un film despre autodistrugere, despre oameni care fug de lume, care se ascund într-un colț dar care, când pun mâna pe microfon, sunt geniali. Un mare bonus e și finalul filmului: piesa I Love You All, despre care vă vorbeam la început. Vă garantez că veți „păți” la fel ca mine, adică o veți fredona non-stop a doua zi.
***
Plecând de la Cluj spre casă, de fapt plecând dintr-un Cluj tot mai amestecat, mai înțepat și mai elitist, care dacă ar fi femeie cred că i s-ar potrivi cel mai bine ochelarii de soare mari, rotunzi, italienești și atitudinea inabordabilă, mă simt down, cum ar spune americanii. Îmi dau seama că festivalul de film Comedy Cluj este, în mintea multora, doar „încă unul” dintre evenimentele Clujului, care, de multe și fără identitate ce-s, le astupă pe cele puține și bune. Păcat. Sper să n-am dreptate.
Marea Britanie – Irlanda, 2014, 95’
Regie: Lenny Abrahamson
Scenariu: Jon Ronson; Peter Straughan
Imagine: James Mather
Distribuție (parțial): Michael Fassbender; Maggie Gyllenhaal
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2014, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014
