Am două programe de festival în față: unul de teatru, altul de film. Pe același birou se află două cărți, una în românește, alta în engleză, pe care trebuie să le machetez urgent și, în plus, mai am și ambiția să scriu despre spectacolele la care merg seara. Somnul e un lux; timpul liber, un vis frumos din alte epoci. Și dacă n-aș fi avut șansa să exprim asta în fragmentul de față, să mă descarc, deci, în mod public, cred că aș fi luat-o razna.
Vă spun toate acestea nu ca să mă dau deștept și ocupat, ci ca să vă asigur că, deși fac cascadoria asta între film, teatru și serviciu, bucuria de spectator e aceeași, în stare pură, neafectată de stres. E incredibil cum se întâmplă asta în clipa în care se sting luminile în sală. Festivalul de film despre care vorbeam este Les Films de Cannes a Bucarest iar filmul care a reușit să mă rupă complet de dureri de cap și neliniște a fost Winter Sleep, un film care durează enorm – trei ore. De obicei, fug de asemenea durate. Dacă e vreunul mai scurt, care rulează simultan, mă îndrept într-acolo. Dar așteptam să văd Winter Sleep pentru că 1) a primit Palme d’Or la Cannes 2014 și 2) fiindcă e turcesc. Și cred că nu e nimic mai delicios, pentru un cinefil, decât să vadă cum un film care provine dintr-un context intens comercial – creat de masa telenovelelor turcești difuzate mondial, care le-au depășit, ca succes, pe cele sud-americane – primește cea mai bună distincție în cinema-ul de artă.
Winter Sleep este, de fapt, coproducție Turcia – Franța – Germania, dar povestea e plasată în Anatolia Centrală, undeva în inima Turciei. Aydin, un fost actor, acum pensionar, s-a retras la țară, într-un sat sărac, unde își duce veacul scriind pentru un ziar local. În același timp, Aydin conduce o superbă pensiune turistică, împreună cu tânăra sa soție, Nihal, și cu sora lui, Necla. De altfel, bătrânul deține o mulțime de proprietăți în sat, fiind un fel de moșier, la ușa căruia sătenii rău-platnici vin zilnic să-și amâne plata chiriilor.
Fără să exagerez, asta e tot ceea ce se întâmplă, concret. În termeni de acțiune hollywoodiană cu intrigă, explozii și spectacol, povestea e o veșnică introducere pentru niște răsturnări de situații care par să aibă loc la un moment dat. În Winter Sleep, însă, efectele speciale sunt înlocuite de vorbe. Personajele vorbesc, discută, își umplu viețile cu dialog. Au mult timp la dispoziție și, întocmai ca în teatrul cehovian – filmul preluând motive narative din povestirile lui Cehov – au o plăcere grozavă să dezbată cele mai mari subiecte din lume. Treptat, însă, în pălăvrăgeala cu iz maieutic se strecoară mici reproșuri personale, care se transformă în mici conflicte de idei, care mai apoi devin mici neînțelegeri neliniștitoare, de unde mai e doar un pas până la mari certuri. Ceea ce se și întâmplă, în mediul claustrofobic, strâmt al pensiunii, scoțând la iveală orgolii și probleme vechi, nevindecate între soț și soție, între frate și soră.
Pas cu pas, replică cu replică, descoperi că Aydin e doar în aparență proprietarul simpatic de pensiune sau scriitorașul inofensiv de provincie, care scrie despre viață într-un ziar pe care nu-l citește nimeni. Aydin este, de fapt, cinicul, sfidătorul, posesivul care are dreptate, călcând cu bocancii peste viața celorlalți. Necla este doar sora care-l suportă, neavând încotro, iar Nihal, o nevastă care și-a sacrificat viața dintr-o fascinație naivă pentru soțul puternic. Cu toții, însă, visează la Istanbul, ca la o Moscovă cehoviană care pare să fie tot mai departe. Conflictele sunt atât de strânse iar relațiile sunt atât de înfricoșător stricate, încât parcă nu mai e cale de ieșire din acest coșmar psihologic.
Palme d’Or înseamnă, în esență, premiu pentru scenariu și regie. Winter Sleep este, din acest punct de vedere, un bun câștigător al distincției. E de-a dreptul artă felul în care tempo-ul extrem de lent al poveștii – prin care detalii de părere, de mimică, de atitudine intervin și creează conflict – reușește să folosească doar dialoguri pentru a face trecerea de la simple conversații la traume, în trei ore de film. E o avansare milimetru cu milimetru a poveștii, cu escaladare subtilă de conflict, care, în termeni de tensiune și accente crescendo, ar putea echivala cu Bolero-ul lui Ravel. De fapt, filmul e la fel de mult muzică, literatură și pictură, pe cât este cinema, aducând un tribut fantastic de frumos Turciei rurale, în stilul arid și totuși intens al iranianului Abbas Kiarostami. Iar evitarea întregului arsenal de clișee actoricești – patos lacrimogen, gesturi afectate, poziții rigide, gesturi mari, gât întins, fruntea spre cer etc., care, de regulă, se folosesc ori de câte ori când „facem un Cehov” sau când se montează texte de teatru psihologic – e marele atu al filmului. Neplictisitor, deși lung, neobositor, deși profund, Winter Sleep este, culmea, un film pentru multe gusturi. Și e genul de producție care nu ține de epocă și de stil cinematografic, ci de sens, ceea ce-l face să reziste la fel de bine și peste 30 de ani.
Turcia – Franța – Germania, 2014, 196’
Regie: Nuri Bilge Ceylan
Scenariu: Nuri Bilge Ceylan; Ebru Ceylan; Anton Cehov
Imagine: Gökhan Tiryaki
Distribuție (parțial): Haluk Bilginer; Melisa Sözen
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2014, București
