Sună foarte bine echivalentul englezesc pentru „cineast”: filmmaker. Adică autorul de film, făcătorul de film, cel din capul căruia pornește tot. Termenul are ceva anti-comercial și temeinic la bază, stârnind parcă aceeași percepție ca și britanicul și elitistul film versus americanul și comunul movie. Spun toate acestea legate de percepții pentru că filmul japonezei Naomi Kawase, Still the Water, pare să aibă în spatele camerelor un puternic filmmaker, un auteur cu semnătură clară. Este, deci, genul de cinema pentru receptarea căruia se aplică strict legile artei: apetență pentru nuanțe, nu efecte; răbdare, nu popcorn; deschidere, nu grabă, sictir și superiorități cinefilice.
Dacă mergeți să vedeți Still the Water, care a concurat la Cannes 2014, țineți cont că nu e un film simplu. În plus, va trebui să vă deschideți sufletul pentru o porție delicată de filosofie și, în consecință, pentru nițică meditație. Povestea se învârte în jurul adolescenților Kaito și Kyoko, un El și o Ea cuminți, pudici, care descoperă împreună dragostea. Însă micul Kaito e un taciturn trist. Prin muțenia lui, reflectă divorțul părinților, din care n-a înțeles nimic, promiscuitatea mamei și libertinajul bizar al tatălui. De cealaltă parte, tânăra Kyoko are de acceptat o realitate grea: moartea mamei. Dar, spre deosebire de familia introvertitului Kaito, care ar face orice s-o vadă reunită, familia lui Kyoko e ilustrarea universală a bunei înțelegeri, a iubirii care sare orice barieră. De aceea, decesul mamei, privit ca act firesc de trecere în lumea zeilor, este, pentru toți, prilej de împăcare cu viața.
Există mult vânt și multă apă în filmul lui Naomi Kawase. Povestea e plasată pe țărmul unei insulițe, unde natura încă este acel stăpân din care derivă totul printre oameni: echilibru, durere, fericire, frică, revelație, pace, senzualitate. În acest sens, pentru a ilustra concret identitatea naturii și contopirea omului cu ea, filmul abundă de panorame emoționante cu valuri, cu drumuri șerpuitoare prin vegetație luxuriantă, cu adâncuri de ocean, cu trunchiuri de copaci, cu prezențe umane mistice. Filmul devine, astfel, o expoziție de metafore pe tema integrării omului în univers, fără ca aceasta să pară o teorie literară din vremuri demult apuse. Din acest motiv, ca reflectare fermă a antitezei între derizoriu și paradisiac, regizoarea Naomi Kawase face din raportul între cele două familii – a lui Kaito, destrămată de divorț, deci de acțiune umană și cea a lui Kyoko, destrămată de boală, deci de acțiunea divinității – un raport între profan și sacru.
Deși lung, lent, aproape fără pic de acțiune, cu valoare de eseu fotografic, filmul e în primul rând frumos. Exprimă natura prin om și omul prin natură, iar pentru asta cadrele interioare sunt imediat urmate sau intercalate de priveliștile despre care vorbeam, care sparg derizoriul casnic și deschid perspectiva înspre profunzime. Cât despre felul de receptare a acestui film dificil, ezoteric, poți lăsa ceasul deoparte, odată ce începe proiecția. Filmul nu contează ca durată, ci ca stare, ca filosofie de golire a minții, ca mesaj simplu despre iubirea fără timp, fără întrebări și fără complicații.
Sunt conștient că Still the Water va avea un număr mic de fani. Dar mă bucur să mă număr printre ei.
Franța – Japonia – Spania, 2014, 118’
Regie: Naomi Kawase
Scenariu: Naomi Kawase
Imagine: Yutaka Yamazaki
Distribuție (parțial): Jun Yoshinaga; Mijuki Matsuda
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2014, București
