Știți cum e așteptată provincia în București? Așa cum e așteptat Bucureștiul în provincie. De multe ori se confirmă, în FNT, că cele mai așteptate spectacole sunt de la „maghiarul” din Cluj, de la Naționalul din Sibiu, de la Târgu Mureș, Brăila, Ploiești, de la „germanul” din Timișoara, de la „Tineretului” din Piatra, etc. Da, pare nedrept pentru cele câteva (și subliniez această cantitate) spectacole excelente din București, care merită văzute de publicurile toată țara. Dar e o realitate: Dabija, Afrim, Purcărete, Bocsárdi, Măniuțiu, Tompa sunt, pentru mulți, numele care contează în prima secundă când pun mâna pe programul FNT, care azi își încheie cea de-a 24-a ediție.
Nu degeaba am început lista cu Alexandru Dabija. Mai jos vom vorbi despre Sânziana și Pepelea, un musical de la Cluj, care, fără să poată fi pus în topul regizorului, e exemplar pentru felul în care montează și pentru felul în care e cunoscut de o bună parte a spectatorilor din țară.
Exact ca în cazul teatrului lui Radu Afrim, despre fiecare nou spectacol al lui Dabija se poate vorbi detaliat doar dacă se ține cont de celelalte pe care le-a făcut în ultimii ani. Trebuie luată în seamă viziunea care le parcurge pe toate și care – spre bucuria multora care nu știau exact ce-i lipsește teatrului românesc – are în centru povestea românească. Există deja unele titluri, în teatrul lui Dabija, care exemplifică transparent și programatic opțiunea pentru folclor și eposul atemporal al literaturii cel puțin de secol XIX, cu accent pe credințe, manifestări și teme care fac liantul între arhaic și prezent. De la cele mai știute și aplaudate creații ca Absolut! sau OO!, la altele mai puțin celebre, cum ar fi O… ladă sau Capra cu trei iezi – Un studiu gastronomic, se poate admite că povestea a reintrat în teatrul românesc la propriu, cu opinci, ițari și grai, nu doar ca legi de narativitate, făcând din Dabija un fel de avocat al poveștii. Iar discuția despre această dorință de evidențiere – în cheie regizorală proprie, de recitire actualizantă – a autenticului românesc cred că trebuie purtată ținând cont în primul rând de valoarea fenomenului, și abia apoi de valoarea spectacolelor din fenomen.
De aceea, când vei cumpăra bilet la Sânziana și Pepelea, s-o faci cu gândul că mergi la povestea aia pe care o știi din copilărie, dar care e spusă nu de un bunic la gura sobei, ci de un regizor care se joacă de-a spusul poveștii. Un „spus” parodic, care duce povestea dincolo de naivitățile pe înțelesul copiilor și care înlocuiește butaforia colorată din teatrul de copii cu decoruri horror. În fundal e o pânză imensă cu The Abbey in the Oakwood, înspăimântătorul tablou romantic al lui Caspar Friedrich, iar în centrul scenei e un bloc turnant, gri, cu două-trei spărturi pe post de ușă, bloc care e totodată castel împărătesc, sat, pădure. În stânga și dreapta, copaci uscați și mult întuneric.
Imaginează-ți, deci, că în acest spațiu sec și negru se întâmplă una din cele mai hazlii povești românești. Combinația e riscantă, ca posibilă frânare a umorului naiv prin intervenția goticului, dar funcționează fiindcă totul e subsumat unui soi de parodie lirică, ce permite mult umor negru și care îngroașă povestea până la grotesc. Satul moldovenesc, ca și context străvechi, e de fapt „gura satului”, întocmai ca în O… ladă: o adunătură de babe, cu barbă și apucături de babuini, care pupă icoane, scuipă în sân și se țin după patrafirul unui popă „electrocutat”. Păcală și Tândală de la curtea lui Papură-Vodă, versiune românească a lui Stan și Bran, sunt în schimb doi caraghioși de prin Ardeal, în pielea unor impostori politici. Zmeul e un lungan smiorcăit, cu un butuc după el, iar Sânziana – o guralivă cu isterii de fată mare. Doar Pepelea e normal și se disociază – prin comportament și îmbrăcăminte ca-n zilele noastre – de gloata rurală care s-a țicnit de la atâta băutură, credulitate și sărăcie. Personajul lui Dabija (că e individual sau cel colectiv) e ocult și se află sub presiunea ridicolă a credințelor prost înțelese, care deformează și smintesc, exact cum la Afrim presiunea modernului e cauza principală a alienării.
Se râde mult la Sânziana și Pepelea dar, fără aportul fantastic de personal al Adei Milei prin vers și muzică live, cântată de actori, spectacolul ar fi fost steril și greu amuzant. În plus, actorii Naționalului clujean au înțeles perfect libertatea de mișcare permisă de cheia parodică în care e „scris” spectacolul, astfel că inventează umorul aproape pe loc, fără să trebuiască să se prea repete. E o relaționare bună între coregrafia de grup – babe, pețitori, curteni, zâne – și solist, care de cele mai multe ori e Zmeul (Ionuț Caras), Papură-Vodă (Radu Lărgeanu), Sânziana (Anca Hanu) și Pepelea (Matei Rotaru). Dar dacă Matei și Anca sunt, aici, doar amuzanți, necesari și foarte corecți în limitele rolurilor, Ionuț și Radu sar spectaculos granițele personajelor și fac momente de teatru delicios, trăznit de spumos.
Și încă ceva. Nu e greșit / incult / derizoriu că râdem la un spectacol de divertisment și mică „adâncime”, cum e Sânziana și Pepelea. Miza asumată e de bună dispoziție, de mers acasă cu zâmbetul pe buze după acest show care nu exclude bâlciul și mica maimuțăreală (uneori cam scăpată de sub control…). Printre râsete, scopul spectacolului e să ne strecoare în minte și câteva gânduri mai serioase despre moravuri, excese, despre raportul între valoarea trecutului și valoarea prezentului, despre iubire, familie, politică. În plus, pentru public este o mare satisfacție să se identifice intim, prin graiuri regionale, cu povestea. Dabija face, astfel, încă o recuperare a identității românești prin limbaj, chiar dacă spectacolul în care se întâmplă asta ne face mai mult să râdem decât să cugetăm cu pumnii la tâmple. Iertate, deci, să-i fie concesiile făcute divertismentului, care, de ce să n-o spunem, câteodată face bine creierului.
Autor: Vasile Alecsandri
Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Cristian Rusu
Distribuție (parțial): Ionuț Caras; Anca Hanu
Muzică originală: Ada Milea; Anca Hanu
Producție: Teatrul Național „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca
Vizionare: octombrie 2014, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Nicu Cherciu
