[EN] Beautifully floating in the feeling of life, like I never could in water. Even the saltiest sea draws me in. Above there is the sky, but I find myself in an impossibility of contemplating it… My senses fade out trying to control the waves.
The music of the stars is a different story. It is continuous falling-in-love. I let my guard down every time I join its sphere… I don’t think of controlling it, explaining it. I get drawn inside its magic and remain vibrating on its wavelength, staring at the brightness of divine frequencies. I can also see, and, while actually seeing, I don’t sink…
Dear frenz… My senses sharpened up some days ago, during the concert of Avishai Cohen, at Sala Radio, Bucharest, on the 6th of November 2014. The two of us had already had an imaginary meeting some time ago, when I started endlessly listening to his albums. Since then already, he seduced me forever with his simple, unhasty, accessible themes. I found this accessibility, that rose from the simplicity of the musical theme, completely admirable, especially these days, when good musicians tend towards complication or contemporary music composers can no longer become accessible through their creation. They think and express themselves in a complicated way. Avishai Cohen Trio is a perfect combination. I could even say that they found the perfect formula: complicated thinking, simple creation. The concert at Sala Radio revealed musical piece as universal sound to me. Or rather, as the sound. An undivided, complete sensation. Only after I stepped into the intimacy of the music that was happening only several meters away, astoundingly wrapping me up, did I better understand my favourite musician, Sergiu Celibidache… That Thursday evening, 6th of November, at Sala Radio, I felt how sound dies right after being born, so that music can live, so that infinite can be.
Remembering…
These last few years, I burnt a lot of gas driving my GUN around (my car), for the mad pleasure of listening to Avishai’s songs while driving: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter song, How long, Dreaming, Nu Nu, The ever evolving etude, Variations in G minor, Morenika… That Thursday, 6th of November, while stepping into that place, at a quarter to 8 in the evening, I turned the key… The engine warmed up delicately, quickly… While I was confidently touching the imaginary steering wheel of my spiritual madness, I saw a bright stage, with a great, radiant piano, exercising oblivion. The contrabass was meditating, the drums were safeguarding the place. At 6 minutes past 8 (according to my watch), the artists came in – three perfectly handsome men: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor. Then, an impeccable insanity followed.
The time spent in Sala Radio was simply creative and, for me, standing in the front rows, it was impressive to observe the lovely care that the artists had for one another. I don’t think I had seen, at least not until then, such respect among artists on stage. This was a reconfirmation of the fact that this is the only way to develop good ideas in deep pieces of music. Each of their solos were bold sways, gracefully powered by the stage partners. For the first time, I heard what piano shades really sounded like on stage, in a jazz concert. This shade of sound cannot be created by everybody. Still, I will not bring up terms like ‘technique’ or ‘style’ or ‘interpretation’, as, in this case, they do not exist separately. Thus, music was a certainty: I stayed lucid, in love, talented… Endlessly floating through heaven, without a slightest strange feeling. It was my world. Remembering me. Remembering myself.
Only after the several bis pieces, did I notice what was around me, behind me… A great crowd of people, peace, spiritual unity… freedom. With no need for choic
how long before
before we can admit to ourselves
that we were wrong
how long
how long before
before we can say no more
no more to this war
how long
how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh
how strong are we all
can we overcome the confusion
made by our own
how strong
how honest are we all
can we look inside of ourselves
and proudly stand tall
how long
how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh, oooh
(How long, by Avishai Cohen)
__________________________
[FR] Je flotte au vivre, doucement, comme je n’arrive jamais à le faire à l’eau. Même la plus salée des mers me fait couler. Au-dessus il y a le ciel, mais sa comtemplation m’est impossible. Mes sens échouent en essayant de contrôller les vagues.
Avec la musique des étoiles, c’est autre chose. C’est un perpetuel sentiment de tomber amoureux. Je baisse ma garde chaque fois que je me trouve à son aise. Je ne pense pas à la contrôller, à l’expliquer, je suis simplement absorbée dans son magique et j’y reste vibrante… Une vibration qui me tient sur l’onde, les yeux fixés sur la brillance des fréquences divines. Je peux même voir, et, en voyant, je ne coule pas…
Dear frenz… Chers amis… Mes sens se sont aiguisés depuis quelques jours, pendant le concert d’Avishai Cohen, de la Salle Radio, Bucharest, le 6 novembre 2014. Nous deux, nous avions déjà eu un rencontre imaginaire, il y a quelque temps, quand j’ai commencé longuement écouter ses albums. Dès ce moment, il m’a séduite pour toujours avec ses thèmes simples, non-impacients, accessibles; j’ai beaucoup admiré justement cette accessibilité issue de la simplicité du thème musical, surtout de ces temps où les interprètes de bonne musique se compliquent de plus en plus ou les compositeurs de musique contemporaine ne réussissent plus à devenir accessibles par leur création. Ils pensent et s’expriment d’une manière compliquée. Chez Avishai Cohen Trio, la combinaison est parfaite: je pourrais même dire qu’ils ont trouvé la formule parfaite – pensée compliquée et création simple.
C’est au concert de la Salle Radio que j’ai eu la révélation de la pièce comme son universel… Ou, plutôt, comme sound. C’était quelque chose d’indivis, une sensation complète. Ce n’était qu’après être entrée dans l’intimité de la musique qui se produisait à quelques mètres de moi, m’enveloppant d’une manière étourdissante, que j’ai mieux compris mon musicien préféré, Sergiu Celibadache… Ce jeudi soir, le 6 novembre, à la Salle Radio, j’ai senti comme le son meurt dès qu’il est né pour que la musique puisse vivre, pour que l’infinit puisse être.
Remembering… Me souvenant…
Ces dernières années, j’ai brûlé plein de gaz au volant de mon GUN (ma voiture), juste pour le terrible plaisir d’écouter, en conduisant, les pièces d’Avishai: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter song, How long, Dreaming, Nu Nu, The ever evolving etude, Variations in G minor, Morenika… Jeudi, 6 novembre, à 8 heures moins le quart du soir, lorsque je suis entrée dans la Salle Radio, j’ai tourné la clé… Le moteur s’est rechauffé insaisissablement, rapidement… Pendant que je touchais, pleine de confiance, le volant imaginaire de ma folie spirituelle, j’ai vu une scène luminescente, avec un grand piano brillant qui exerçait l’oubli. La contrebasse méditait, la batterie guardait la place. A 8 heures et 6 minutes (selon ma montre) les artistes sont entrés – trois véritablement beaux hommes: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor. Puis, il y a eu une impeccable démence.
Le temps passé dans la Salle Radio a été, tout simplement, créatif et, quant à moi, qui étais dans les premiers rangs, j’ai trouvé le soin chaleureux que les artistes se portaient l’un à l’autre tout à fait impressionnant. Je ne pense jamais avoir vu, au moins pas jusqu’à ce moment-là, un tel respect entre artistes, sur une scène. Ce fait m’a reconfirmé que celui-ci est le seul moyen par lequel on peut développer de bonnes idées dans des pièces profondes. Les solos étaient des balancements audacieux, finement mis en valeur par les partenaires de scène. C’était pour la première fois que j’ai vraiment entendu ce que signifie la nuance piano sur une scène, dans un concert de jazz. Cette nuance ne peut pas être crée par n’importe qui. Pourtant, je ne vais pas mentionner des termes tel “téchnique”, “style”, “interprétation”, qui, en ce contexte, n’existent pas séparément. Tout de même, la musique a été une certitude: j’y suis restée lucide, amoureuse, douée… Flottant infiniment, sans que le moindre coin de ciel me paraisse étrange. C’était mon monde à moi. Remembering me. Me souvenant de moi-même.
Après les quelques bis, j’ai commencé à voir ce qui était autour de moi, derrière moi… Une mer de gens, de la paix et de l’unité spirituelle… De la liberté. Sans aucun besoin de choisir.
how long before
before we can admit to ourselves
that we were wrong
how long
how long before
before we can say no more
no more to this war
how long
how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh
how strong are we all
can we overcome the confusion
made by our own
how strong
how honest are we all
can we look inside of ourselves
and proudly stand tall
how long
how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh, oooh
(How long, by Avishai Cohen)
__________________________
[RO] Plutesc în trăire, frumos, așa cum nu reușesc niciodată în apă; chiar și în cea mai sărată mare mă scufund. Deasupra am cerul, dar contemplarea lui îmi este imposibilă… Îmi obosesc simțurile încercând să dețin controlul valurilor.
Cu muzica stelelor e altfel. E îndrăgosteală continuă, las garda jos ori de câte ori mă aflu în largul ei… Nu mă gândesc la a o controla, la a o desluși, mă absoarbe magicul ei și în el rămân vibrând… Vibrație care mă ține pe undă, cu ochii în strălucirea frecvențelor divine. Pot să văd și, văzând, nu mă scufund…
Dear frenz… Mi s-au ascuțit simțurile de câteva zile, în timpul concertului lui Avishai Cohen de la Sala Radio, București, din 6 noiembrie 2014. Noi doi avuseserăm deja o întâlnire imaginară, mai demult, când am început să-i ascult albumele îndelung. M-a cucerit definitiv încă de atunci cu temele lui simple, negrăbite, accesibile; am admirat mult tocmai această accesibilitate izvorâtă din simplitatea temei muzicale, mai ales într-o vreme în care interpreții muzicii bune se complică tot mai mult sau compozitorii muzicii contemporane nu mai reușesc să devină accesibili prin creația lor. Gândesc complicat, se exprimă complicat. La Avishai Cohen Trio combinația e perfectă; aș putea spune chiar că a găsit rețeta perfectă – gândește complicat și creează simplu. La concertul de la Sala Radio am avut revelația piesei ca sunet universal… Sau, mai exact, ca sound. Era ceva nedivizat, era o senzație completă și abia după ce am pășit în intimitatea muzicii care se întâmpla la câțiva metri de mine, înfășurându-mă uluitor, l-am înțeles mai bine pe muzicianul meu preferat, Sergiu Celibidache… În acea seară de joi, 6 noiembrie, la Sala Radio, am simțit cum sunetul moare imediat ce se naște pentru ca să poată trăi muzica, să poată fi infinitul.
Remembering…
În ultimii ani am consumat mult gaz dând ture cu GUN-ul (mașina mea), pentru plăcerea dementă de a asculta, în timp ce conduceam, piesele lui Avishai: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter song, How long, Dreaming, Nu Nu, The ever evolving etude, Variations in G minor, Morenika… Intrând joi, 6 noiembrie, la 8 fără un sfert seara, în Sala Radio, am dat cheie… S-a încălzit motorul pe nesimțite, repede… În timp ce atingeam cu încredere volanul imaginar al demenței mele sufletești, am văzut o scenă luminoasă, cu un pian mare și strălucitor, care exersa uitarea; contrabasul medita, tobele „stăteau de 6”. La 8 și 6 minute (pe ceasul meu) au intrat artiștii – trei bărbați frumoși la propriu: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor, după care a urmat o demență impecabilă.
Timpul petrecut în Sala Radio a fost, pur și simplu, creativ și, pentru mine, aflată în primele rânduri, a fost impresionantă grija pe care artiștii și-o purtau unul altuia. Nu cred că mai văzusem, până în acel moment, atât de mult respect între artiști, pe o scenă, fapt care mi-a reconfirmat că doar în acest fel poți să ajungi să dezvolți idei bune în piese profunde. Solo-urile fiecăruia erau legănări îndrăznețe, extrem de fin puse în valoare de partenerii de scenă; pentru prima dată am auzit ce înseamnă cu adevărat nuanța piano pe o scenă, la un concert de jazz. Nuanța asta nu poate fi creată de oricine. Totuși, n-am să vorbesc despre „tehnică” sau despre „stil” sau despre „interpretare”, acești termeni neexistând separat, în contextul de față. Însă muzica a fost o certitudine: am stat lucidă, îndrăgostită, talentată… La nesfârșit plutind, fără să mi se pară vreun fir de cer străin. Era lumea mea. Remembering me.
După cele câteva bis-uri, am văzut ce era lângă mine, în spatele meu… O mare de oameni, liniște și unitate sufletească… Libertate. Fără nevoia de a alege
how long before
before we can admit to ourselves
that we were wrong
how long
how long before
before we can say no more
no more to this war
how long
how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh
how strong are we all
can we overcome the confusion
made by our own
how strong
how honest are we all
can we look inside of ourselves
and proudly stand tall
how long
how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh, oooh
(How long, by Avishai Cohen)
de / by 7TH FLOWER
traduceri de / translations by Adina E. Curta
